Scoala de suflete

ȘCOALA DE SUFLETE

Există un interesant personaj hollywoodian care face obiectul unui comercial serial de televiziune. Dr. House este un medic atipic, arogant şi mizantrop, mereu nebărbierit şi fără halat, mereu subiectul antipatiei pacienţilor lui şi, mai ales, al echipei de tineri stagiari pe care o conduce.

Medicul nostru reuşeşte întotdeauna să diagnosticheze cele mai misterioase boli, cu simptome contradictorii sau aparent fără coerenţă unul în raport cu celălalt. Pacienţii lui se află de obicei în stare critică, tratamentele administrate, anterior, în urma unor deducţii logice, clare, par să le facă mai mult rău decât bine.

Pe lângă toate artificiile artistice care atrag atenţia celor care urmăresc serialul, există o abordare fascinantă a problemei medicale în film: doctorul nostru ghiceşte întotdeuna numele bolii, dar nu știe să arate imediat de ce are dreptate. Acesta aşază pe o tablă de scris toate manifestările pacientului, inclusiv detalii despre stilul de viaţă al acestuia, rutina zilnică sau evenimente recente. Mai mult, îşi trimite echipa să-i investigheze casa, frigiderul, baia, debaraua sau alte asemenea locuri neaşteptate care par la un moment dat să fie extrem de relevante în diagnosticare. Se află, prin urmare, pe tabla medicului, o serie de date contradictorii sau fără nicio legătură, greu de clasificat sau grupat.

Echipa tinerilor este mereu activă, dinamică, mereu plasată în spaţiul cert al deducţiilor logice şi, mai întotdeuna, incapabilă să rezolve cazurile atipice.  House are, de fiecare dată, o străfulgerare intuitivă şi anunţă un diagnostic total neaşteptat şi mai ales nejustificat de semnalmentele vizibile ale bolii. Mai mult, poate anticipa şi ce va urma în evoluţia simptomelor, spre uimirea şi cinismul uneori agresiv al echipei sale. Aceasta se agită în continuare şi exersează conştiincios o mulţime de raţionamente deductive şi inductive care nu par să ducă nicăieri. Între timp, înfumuratul Dr. House nu face altceva decât să se închidă în birou, în faţa tablei cu însemnări, încercând să găsească justificări coerente pentru soluţia deja dată şi în care crede cu pasiune.

Comic este că satisfacţia doctorului apare nu neapărat atunci când tratamentul lui funcţionează şi pacientul e salvat, ci mai ales când reuşeşte să stabilească un lanţ coerent de raţionamente care explică soluţia revelată încă din primele momente. Telespectatorul trăieşte o dublă satisfacţie: una emoţională, de clasic happy-end – pentru că între timp pacientul ne devine simpatic, şi una intelectuală, pentru că ni se revelează frumuseţea raţionamentelor şi importanţa unor detalii care leagă faptele aparent contradictorii.

Realizatorii serialului au ştiut, cu siguranţă, să aplice lucid şi în scopuri comerciale un model de raţionament despre care ştiinţele cognitive vorbesc astăzi din ce în ce mai mult. Asistăm, de ceva vreme, la o schimbare de paradigmă epistemologică, una care deja îşi face loc, ca aplicaţie, chiar şi în spaţiul entertainmentului de televiziune și pe care Charles Pierce o numea ”logică abductivă”.

Vorbind despre tipuri de raţionament şi descoperiri ştiinţifice revoluţionare, Pierce observa în egală măsură rolul intuiţiei sau al intâmplării în formularea celor mai uimitoare teorii, cu alte cuvinte un model de gândire fundamental nealgoritmic, dar sondat cu elaborarea unor teorii coerente, capabile să modifice paradigme şi să deschidă orizonturi vaste cercetării.

Un astfel de raţionament nealgoritmic ar fi, după Pierce, abducţia. Ea pare să fie responsabilă pentru cele mai semnificative reordonări conceptuale şi sociale. Mai mult, faţă de raţionamentele deductive şi inductive, abducţia are meritul de a orinta gândirea către strategii euristice complexe şi creative, de a forma, ca atitudine socială, nevoia de chestionare continuă şi relativizare, în sens constructiv, a punctelor de vedere. Gândirea abductivă elimină prejudecăţile, determină aşezarea subiectului şi obiectului cunoaşterii într-un câmp dinamic, din ce în ce mai rezonabil.

Doctorul House este o reprezentare artistică a nealgoritmicităţii gândirii umane şi mai ales o dovadă plastică a faptului că progresul în ştiinţă sau noutatea apar în urma unor “insight-uri” creative şi abilităţi de a pune ordine în interiorul unor date contradictorii şi surprinzătoare.

În ultimă instanţă, eficienţa şi frumuseţea raţionamentelor nealgoritmice vor sta, probabil, la baza necesităţii modificării fundamentale a modului în care gândim încă învăţarea în şcoală. De ce? Pentru că viitorul arată la fel de imprevizibil, misterios și predispus la modificări de ultim moment, întocmai ca pacienții fictivului nostru medic.

O educaţie care să susţină societatea de mâine presupune, în primul rând, schimbarea modelelor de gândire, a raţionamentelor care aşază realitatea în grafice strict deterministe, prin urmare fragmentare, decupate din întreg.  Unul din motivele pentru care şcoala se află în impas este lipsa unei educaţii holistice, de tip ecologic, cu perceperea constantă a elementelor simbiotice ale lumii. Ca instituţie, şcoala de până acum – pretudindeni în lume – pare, de cele mai multe ori, să fi ignorat disponibilitatea naturală a omului către cunoaştere, alegând calea hrănirii cu răspunsuri, fără sa asculte întrebările – o strategie total neproductivă si limitativă faţă de potenţialul real al minții umane. Practica a aratat că cei mai mulţi dintre profesori se bazează strict pe raţionamente deductive, dând gândirii un sens unidirecţional şi secvenţial, în sensul neangajării faţă de realele probleme din jur. Copiii dobândesc matrici simpliste de forţare a gândirii pe o anumită rută algoritmică, şi ajung la niveluri, mai mult sau mai puţin conştiente, să-şi explice realitatea în termeni strict determinişti. De aici, riscul simplificării reprezentării despre lume, abundenţa stereotipurilor, discriminările periculoase, judecăţi etice şi morale capabile să genereze conflicte fundamentale.

Folosirea preponderentă a raţionamentelor deductive în procesul de predare-învăţare este o deficiență fundamentală care produce, de ani buni de zile, indivizi neangajaţi, cu tendinţe pronunţat antagoniste, din ce în ce mai puţin capabili să manifeste compasiune, toleranţă, predispoziţii raţionale către compromis şi armonie socială.

Deși profesorul este confruntat zilnic cu o predispoziţie miraculoasă de creștere a minții, există un reflex cultural al acestuia de a o ignora sistematic. Este vorba de capacitatea ei de a se mira, de a pune întrebări, de a formula ipoteze, de a-și valorifica erorile și exclude soluțiile prin încercare și eroare. De ce? Pentru simplul motiv că educatorul este, în sine, produsul cultural al unei educaţii de tip secvenţial şi algoritmic şi, probabil, nu a avut de prea multe ori alt tip de acces la cunoaştere decât ca urmare a unor programe formulate de alţi profesori, la rândul lor. El insuşi este produsul unei învăţări liniare, al unor trasee punctate pe care a evoluat, conţinuturile fiind ţinte finale şi mai puţin instrumente de lucru.

Elevul de pe băncile şcolii are deja formulate o mulţime de întrebări despre lumea din jurul lui, toate acestea cu mult înainte de intrarea profesorului în clasă sau de angajarea lui într-un mediu de învăţare disciplinată. În urma unui studiu efectuat de C. E.  Sleeter si C. A Grant (1980) despre ce preocupă cu adevărat mintea unui elev în timpul orelor de curs s-a constatat existenţa unor probleme la care aceștia se gândesc simultan şi independent de ce se întâmplă în clasă. Interogaţi pe marginea acestora, subiecţii s-au dovedit extrem de entuziaşti şi angajaţi în dialog, cu mult mai activi decât în timpul orelor.

Despre natura surselor de informaţie care generează un astfel de dialog interior, foarte uşor extras la suprafaţă în conversaţiile cu elevii, când interesul intervievatorului s-a dovedit autentic, se pot face presupuneri care ar remodela dramatic imaginea noastră despre educația școlară.

Iată câteva întrebări esențiale care ar trebui puse înainte de rescrierea oricărui program instructiv-educativ. Întrebări care ar trebui să premeargă orice încercare de reformare a sistemelor de învățământ și ar trebui să aibă ca țintă exersarea capacității structurale a gândirii de a genera ipoteze, crea și critica teorii: care este sursa acestor căutări interioare ale generațiilor de copii? Ce anume percepe mintea elevului în contextul clasei ca reprezentând adevarata provocare, fără legătură cu subiectele sau temele propuse de profesor? Ce întrebări şi ipoteze işi formulează deja în mod natural şi câte din ele primesc răspuns?

Existenţa indivizilor în lume este, în fapt, rezultatul proceselor de învăţare şi adaptare continuă, în ritmuri proprii şi după modele personale. Fiecare „buclă” a vieţii noastre sociale, profesionale, intelectuale sau afective, spirituale sau fizice, fiecare progres, depăşire de obstacol sau luare de decizie este un efort „şcolăresc”, asemănător cu cele propuse în mediile formale şi instituţionalizate ale educaţiei. Dacă paradigma iniţială a învăţării şcolare nu oferă un model generativ, nu creează independenţă, automotivare şi gândire creativ-critică, este foarte probabil, ca adultul de mai târziu să fie din ce în ce mai limitat în alegerile personale, în deciziile socio-profesionale, cu alte cuvinte, din ce în ce mai puţin dispus să înveţe şi să evolueze.

Mobilitatea gândirii, în sensul creării unor niveluri superioare de înţelegere şi reflectare a lumii depinde practic de calitatea modelului de învăţare în interiorul căruia a fost dirijată iniţial cunoaşterea şcolară. Cele mai mari convulsii şi nedreptăţi sociale pe care le-a cunoscut omenirea nu sunt întâmplător contemporane cu şcolile de tip autoritar, cu măsurarea calităţii memoriei în raport cu volumul de informaţie, cu sistemul de pedeapsă şi ruşine aplicat de profesorii nemulţumiţi, ca să nu mai vorbim de conţinuturi dirijate strict ideologic.

Probabil că astăzi, cele mai de succes şcoli ar transforma învăţarea într-un proces independent de luare a deciziilor, de reflectare critică a realităţii, de chestionare şi formulare de ipoteze în rezolvarea creativă a problemelor, toate pe fondul automotivării şi autodeterminării. Spun ”probabil”, pentru că realitatea socială de astăzi îl aruncă pe individul ieşit de pe băncile şcolii într-un mediu extrem de dinamic şi complex, în care îşi va găsi cu adevărat locul şi utilitatea dacă va înţelege să aplice asupra lui aceleaşi strategii: gândire critică, lipsă de prejudecăţi, adaptabilitate şi flexibilitate, negociere şi gestionarea corectă a emoţiilor, deciziilor, alegerilor.

Tot mai mulţi copii găsesc şcoala obositoare, monotonă, lipsită de provocări sau emoţii pozitive. Probabil că tocmai aşa este, din motive lesne de înţeles: transformările sociale, economice, psihologice şi politice actuale se petrec cu o asemenea viteză şi pe un fond din ce în ce mai subtil şi complex, încât teoreticienii şcolari şi pedagogii nu pot ţine pasul şi nu mai pot crea un sistem formal care să răspundă la asemenea provocări. Pe de altă parte, copiii, permeabili la toţi stimulii sociali şi culturali, sufcient de intuitivi, reactivi şi instictuali ca să perceapă realitatea şi lumea înconjurătoare, simt la fel de bine, probabil, că şcoala este un mediu din ce în ce mai artificial şi neautentic, din ce în ce mai desincronizat față de lumea „de afară”.

Care ar fi atunci soluţia? Cum ar arăta o şcoală-model? Mai poate fi ea o instituţie coerentă şi un sistem stabil, capabil să întreţină cu succes mai multe generaţii? Mai putem educa astăzi pentru un mâine din ce în ce mai cameleonic, mai dinamic şi mai imprevizibil?

Ce ar putea face şcoala astăzi ca să susţină predictibil o traiectorie de succes a indivizilor educaţi? Singurul răspuns ar fi, probabil, ca ea să reproducă, microdimensionat, realitatea dinamică „de afară”, să o simuleze, să o reflecte. Elevii ar fi, prin urmare, un soi de participanţi la programe de simulare, antrenare, depăşire a limitelor, atingere a potenţialelor şi dobândire a strategiilor personale de căutare, descoperire şi construire de sens.

Cred că o astfel de şcoală cu greu ar mai putea elabora un curriculum centralizat, ci mai mult un câmp minimal curricular, ca numitor comun, căruia să i se adauge programe personalizate şi decise de contextul social specific, de aspiraţiile familiilor sau ale comunităţii, de realitatea locală în contextul global, etc. Şcolile de mâine sunt probabil o armonizare originală a unor programe regândite continuu şi mai puţin efortul programat de a aplica un curriculum determinat universal.

Adică un fel de tablă a lui House pe care se vor așterne zeci de simptome contradictorii, în așteptarea unor soluții îndrăznețe.

*Articol preluat de pe contributors.ro

 

Semn: antrenare, limite, procese de invatare, gandire, abilitati