Oana Moraru: Este o mare minciună naţională că elevii noştri au MULT de învăţat

Fiecare început de an școlar aduce, pe lângă un suflu nou și o tonă de entuziasm, și schimbări, cel puțin în teorie. Am stat de vorbă despre școala românească de azi, despre elevi și profesori, cu Oana Moraru, consilier educaţional, fondatoarea şcolii Helikon şi a platformei Vocea Părinţilor, învăţătoare şi profesor. Cu Oana Moraru ne vom întâlni la finalul acestei luni la Atelierele cu mămici de la Connect Hub.
TOTUL DESPRE MAME: Se vorbeşte foarte mult despre copiii din ziua de azi şi lipsa lor de respect. Cât de mari sunt diferenţele comportamentale între generaţia de azi şi cea de acum 10, 15 sau 20 de ani?

Oana Moraru: Pot să iau ca etalon copiii nou înscrişi în grădiniţă, cei de 2-3 ani. Acum 20 de ani nu se punea decât problema creşelor, a centrelor de îngrijire şi supraveghere pentru ei. Astăzi, copiii de 2 ani învaţă cot la cot cu cei de 5-6 ani: sunt mult mai conectaţi, empatici, capabili de interacţiuni semnificative pe teme date. Sunt foarte interesaţi de tehnologie şi cu intuiţii digitale net superioare. Cred că generaţiile de astăzi s-au născut înconjurate de o atmosferă informaţională cu mult mai densă, fiind, prin urmare, mai antrenate să absoarbă date, pe căi intuitive, şi salturi cognitive superioare generaţiilor precedente.

De aici, câteva confuzii grave legate de aşa-zisa lor lipsa de respect. Sunt, desigur şi alte cauze, de ordin economic sau socio-cultural, însă cea mai vizibilă pentru mine este cea legată de substimularea acestor minţi pregătite pentru mai mult. De regulă, educatorii acestor copii vin la clasă cu provocări anacronice, mult sub nivelul lor de interes şi perspicacitate. Lipsa de respect aici se naşte: de la orele în şir petrecute cu adulţi plictisitori, devansaţi de propriile timpuri şi anchilozaţi în orgoliul funcţiei lor. Din păcate, mulţi dintre profesorii noştri predau lucrurile în ordinea în care ei înşişi le-au învăţat. Hărţile mentale ale copiilor noştri s-au schimbat; nu sunt neapărat mai inteligenţi; mintea lor are însă alte moduri de operare.

TOTUL DESPRE MAME: Reîntorcându-ne, cumva, la ideea de respect, mulţi dintre noi au trăit sub povara expresiei „brânză bună în burduf de câine”. Ni se spunea, astfel, că potenţial există, dar nu era valorificat. Dar ce impact au pentru copii astfel de catalogări?

Oana Moraru: ”Brânză bună în burduf de câine” se referea la copiii care sunt inteligenţi nativ, dar nu au suficientă tragere de inimă pentru carte. Sintagma asta a ţinut captive multe generaţii de părinţi şi profesori care, folosind-o, s-au spălat pe mâini de o mare responsabilitate, una care este a lor şi numai a lor: formarea motivaţiilor pentru copiii lor. Voinţa este una din dimensiunile fundamentale ale personalităţii; pentru modelarea ei ar trebui să ne zbatem la fel de mult cât ni se pare c-o facem pentru învăţarea scris-cititului sau a socotitului.

Nu ştiu cum am pierdut pe drum dimensiunea asta în copiii noştri şi ne-am imaginat că e treaba lor să o dezvolte. Părinţii zic aşa: ”eu ţi-am dat dragoste, ţi-am pus acoperiş deasupra capului şi mâncare pe masă, tu doar trebuie să vrei să înveţi”. Profesorii zic la fel: ”Eu ţi-am explicat, ţi-am demonstrat, acum e treaba ta să vrei să înveţi” sau ”Copilul e bun, poate, dar nu vrea”. Cam toţi ne poticnim ridicol în faţa iluziei că voinţa vine de la sine sau este o alegere a copiilor. Aşa cum am văzut-o eu crescând în generaţii de copii, voinţa e rodul familiei şi al profesorilor, deopotrivă. Ea e energia aceea internă, dată din sentimentul de bine, acceptare şi încredere a adulţilor din jur. Cu cât aceştia se îndoiesc mai mult de copii, cu atât dorinţa lor de a reuşi scade. Cu alte cuvinte, expresia asta a burdufului este una care ni se aplică perfect nouă: ne iubim copiii în mod natural, însă nu ştim cum să acţionăm ca să îi onorăm cu acest sentiment, nu să îi incapacităm.

TOTUL DESPRE MAME: Ce poate face, totuşi, un părinte care simte că cel mic nu este suficient stimulat intelectual la şcoală, iar el poate mult mai mult de-atât?

Oana Moraru: Dacă spunem că la şcoală sunt substimulati, ar rezulta că profesorii lor le cer prea puţin. Din păcate, şcoală românească cere mult, dar cere înghesuit, arid, nerelevant, cu suprapunere de concepte abstracte, nelegate logic. Această harababură rezultată din incompetenţa pedagogică a creat iluzia că românii învaţă mult, cu doi ani înaintea Europei. Procesul nostru de învăţare, aşa cum este el răspândit în mod tradiţional, seamănă cu asfaltul nou şi lucios pus pripit peste un drum accidentat. Arată bine la început, dar, fără un fundament serios lucrat, apar, în scurt timp, alte găuri şi crăpături. Elevii români buni ştiu multe lucruri, însă pentru scurt timp şi fără transfer creativ în contexte noi de învăţare.

Familia nu are cum să suplinească toată construcţia această a raţionamentelor, neapărat. Îşi poate, însă, salva copilul, printr-o cultură a cititului sau prin achiziţionarea unor softuri şi platforme online din toate zonele ştiinţei – majoritatea sunt acum la îndemâna oricui, gratuite chiar, extrem de explicite, mai eficiente într-o singură oră decât, poate, o întreagă săptămână de şcoală.

TOTUL DESPRE MAME: Cum ar trebui să se desfăşoare o oră de curs, astfel încât să fie o situaţie win-win pentru toţi cei implicaţi? Se poate vorbi şi despre compromisuri în acest caz?

Oana Moraru: Ora de curs s-a schimbat în totalitate în lume. Există, de pildă, un model deja implementat de ani buni, de flipped-classroom, unde copiii studiază acasă pe o platformă interactivă, explorează singuri conceptele, îşi pun filmuleţul de prezentare de mai multe ori etc. Abia în clasă, înapoi la şcoală, îşi fac temele: asistaţi de profesor, lucrează efectiv cu aceste concepte. Iată, deci, un model, în care ”predarea” se face acasă, iar ”temele”, în clasă. De zeci de ani buni, nu mai există în Europa ”ascultatul la lecţie, cu notă”. Mijloacele şi metodele de evaluare sunt cu mult mai complexe şi măsoară o mulţime de alte abilităţi, mai puţin capacitatea copiilor de a reproduce lecţia în picioare sau a executa la tablă un model de exerciţiu asemănător celui executat de profesor.

TOTUL DESPRE MAME: Reţelele de socializare vuiesc de câteva zile de păreri referitoare la statutul elevului şi implicaţiile sale. Care este rolul acestui statut şi de ce a fost introdus de-abia acum?

Oana Moraru: Impresia mea este că reţelele şi media vuiesc pentru că ele au interesul să scoată apă şi din piatră seacă. În realitate, dacă citeşti cu atenţie acest statut, nu s-a schimbat cam nimic. Ce mi se pare teribil este că abundă de terminologie învechită, din şcoala comunistă, în contradicţie cu sintagme forţate despre ”învăţământul centrat pe elev”. Exista şi până acum obligaţia şcolii de a aplica elevilor chestionare pentru evaluarea profesorilor; exista şi posibilitatea de contestare a notei, cu o procedură la fel de stufoasă. Exista şi dreptul de a aduce telefonul în şcoală, la fel cum şi profesorul are dreptul să îl interzică în timpul orei.

Nu văd nicio noutate. Ce mă face să afirm că noul statut a rămas tot prizonierul paradigmei vechi este, de pildă, şi afirmaţia că elevii au dreptul să ceară informaţii despre baremul de notare sau motivele notei obţinute. De peste 40 de ani, în lumea civilizată, testele şi celelalte forme de evaluare se stabilesc cu elevii – aceştia participă la elaborarea criteriilor de evaluare; ele însele sunt nu numai transparente, dar parte a unui parteneriat profesor-elev, unde regulile jocului sunt îmbrățișate de toţi. Cu alte cuvinte, notele nu se iau, nici nu se dau de nimeni. Orice elev îşi poate anticipa cu uşurinţă, în urma unui test, scorul sau nivelul de eficienţă. 

TOTUL DESPRE MAME: Una dintre temele statutului este posibilitatea reintroducerii obligativităţii uniformelor în şcoli. Părerile online ale părinţilor referitoare la uniforme sunt multe dintre ele de respingere. De ce credeţi că există această atitudine la ideea de uniformă şi care credeţi că ar trebui să fie norma vestimentară pentru elevii ciclului primar şi gimnazial?

Oana Moraru: Cred că şcolile trebuie să aibă un cod al hainelor de şcoală, o uniformă. Nu văd aici nicio formă de închistare, ci parte a unui ritual academic, care setează un anumit cadru pentru concentrare, motivaţie. Hainele sunt un limbaj, o declaraţie. Acelaşi timp de importanţă formală, aproape protocolară, există, de pildă, şi în procedurile de admitere la facultate, în lume. Eseul personal, portofoliul cu reuşitele elevilor sunt, de regulă, analizate întâi la nivel formal şi triate independent de conţinutul ideilor. Peste tot în lume şi forma contează, e parte a unei declaraţii de intenţie. Cred că elevii români trebuie să înţeleagă asta nu ca pe o obligaţie, ci ca pe o dovadă de stil.

TOTUL DESPRE MAME: Tot pe internet au fost voci ale profesorilor care au fost de părere că statutul elevului este un document care le ştirbeşte prestanţa şi conferă elevului drepturi duse la extreme. Ce se întâmplă cu mitul Domnului Trandafir?

Oana Moraru: Ce apare pe internet nu este şi neapărat, adevărat. Nu văd în noul statut nicio înclinare a forţelor către copii. Cui îi este frică de asta nu are încredere în el, ca profesor.

TOTUL DESPRE MAME: Ministrul educaţiei a vorbit, în cea mai recentă conferinţă de presă, despre tema pentru acasă din şcoala românească. Volumul foarte mare de informaţie şi de teme îl transformă pe elevul român într-un timorat, într-un copil obosit şi veşnic sub presiunea şcolii. Care ar fi, în viziunea dumneavoastră, idealul din acest punct de vedere? Ar avea şcoală românească (şi ne referim aici la sistemul de stat) resursa necesară pentru ca elevii săi să nu mai lucreze acasă alte multe ore pentru teme?

Oana Moraru: Încă o dată spun: este o mare minciună naţională că elevii noştri au MULT de învăţat. Acest ”mult” este foarte superficial definit şi, din pricina asta, am ajuns să ne minţim că totuşi, măcar elevii noştri învaţă MULT. Realitatea este că această supraaglomerare de teme şi conţinuturi vine din faptul că nu ştim ce facem la catedră: nu ştim că rolul nostru este să formăm gândire, atitudini şi adaptabilitate la schimbare şi provocări. Când nu ai ţintă şi nu ştii unde vrei să ajungi cu copilul, faci următorul lucru: strângi pe catedra ta toate culegerile, toate manualele şi bagi din ele, pe umerii lor, până apar nişte efecte. Chestia asta au înghiţit-o şi părinţii, care-s uşor de păcălit, pentru că frica lor e, natural, mare: frica de nerealizare a copiilor. Mulţi profesori şi învăţători sunt apreciaţi pentru că dau copiilor MULT de învăţat. Dacă eşti un profesor bun, creezi ”aha-uri” din clasă, nu e nevoie să îi trimiţi prin culegeri ca pe terenul de arat şi semănat. Lucrezi cu ei în adâncime, puţin şi bun, din ce în ce mai complicat şi inteligent, cu implicarea şi acceptarea lor.

TOTUL DESPRE MAME:  Care ar trebui să fie atitudinea şcolii faţă de copiii care strălucesc într-un anumit domeniu şi care nu îşi dedică timp decât pentru acesta? Se poate încuraja specializarea în acel domeniu, în locul concentrării pe întregul curriculum?

Oana Moraru: Cred că până în jurul vârstei de 12 ani, copiii au nevoie să acceseze cam toate ariile curriculare, pentru că ele formează experienţe de învăţare valabile pentru orice domeniu în care se vor specializa ulterior. Din clasa a VII-a-a VII-a, copiii capabili de performanţă pot fi încurajaţi pentru domeniile în care strălucesc natural. De regulă, cei care se nasc cu o predispoziţie puternică nu pot fi opriţi din drumul lor.

TOTUL DESPRE MAME: Putem discuta, concret, despre o vină precisă a şcolii în ceea ce priveşte evoluţia deloc bună a unui şcolar? Sau principalul vinovat este familia?

Știu cazuri concrete de copii care, puşi la zid pentru o greşeală de moment, s-au demotivat şi abandonat încrederea în forţele proprii. Ştiu o groază de profesori acri şi nesuferiţi, abuzivi sau indolenţi care au închis pentru totdeauna apetitul sau curiozitatea pentru disciplina claselor în care predau. Până la 15-16 ani, cognitivul este foarte puternic reglat de emoţie: un copil care simte neplăcere la intrarea unui adult dificil în clasă, are şanse mici să se îndrăgostească de materia acestuia. Mai ştiu copii care pleacă la clasa I cu un bagaj prost din grădiniţă, cu deprinderi elementare neformate, de care se simt vinovați şi care, adesea, sunt confundate cu neputinţe personale, etichetate ca minusuri în învăţare.

Familiile, pe de altă parte, ratează acolo unde îşi imaginează că şcoala poate crea apetit academic, în condiţiile în care acasă nu s-a discutat niciodată despre lucruri înalte, idei frumoase, nu s-a citit vreo carte sau vizionat vreun documentar. Tot aici apare fenomenul ”stai să-ţi leg șiretul” până pe la 8-9 ani. Părinţii care şi-au servit copiii non-stop, care le-au înlesnit exagerat viaţa au, paradoxal, aşteptări de luptă, autonomie şi ambiţie şcolară. Din ce am văzut eu, un copil hiper-protejat, alintat excesiv şi neîncurajat să facă lucruri pe cont propriu nu se bate pentru reuşitele lui şcolare.

Copiii obişnuiţi comozi rămân la fel de relaxaţi şi în preajma presiunilor academice: nu şi le asumă, cer ajutor pentru orice, se vaită că e greu, aşteaptă să fie scoşi din situaţiile dificile, aşa cum au fost obişnuiţi acasă.

Şi şcoala, şi familia au acelaşi impact, numai că din perspective proprii. Uneori, o şcoală bună poate salva un copil cu condiţii precare acasă. Alteori, o familie dedicată poate compensa un sistem dezechilibrat, învechit şi corupt. Puterea stă în fiecare dintre noi – profesori sau părinţi inspiraţi!

*Articol preluat de pe totuldespremame.ro

 

 

Semn: statutul elevului, salturi cognitive, inteligenti nativi