Interviu cu Oana Moraru: Copiii sunt parte din noi – nu avem nicio scuză pentru ratarea lor

De 20 de ani încoace, Oana Moraru dezvoltă un sistem de învățământ particular la Călărași. Se ambiționează să demonstreze că școala, în România, poate și trebuie să însemne mai mult decât o problemă fără de sfârșit, cu miniștri depășiți, profesori incapabili – mulți dintre ei – și părinți care nu mai fac față programelor și manualelor care se schimbă de la un an la altul. Și copiii cu un puternic simț al individualității... Cum ar trebui să fie profesorul ideal pentru acești copii?
- Dincolo de toate polemicile legate de sistemul educațional de stat din România, ce ar trebui să-i învețe școala pe copii?

Învățarea activează în creier mai multe suprapuneri de straturi, ca la schelele lipite de un zid în construcție. Când zidul e gata, schela poate fi demontată, pentru că el stă singur în picioare. Acest lucru nu se întâmplă decât când ai reușit să te ridici pe cea mai înaltă latură a lui și să ai vederea de ansamblu, către jos și mai departe, spre orizont. O școală bună asta face: formează gândirea de perspectivă - capacitatea mentală de a pune cărămidă lângă cărămidă, ca să poți contempla întregul. O școală te învață să gândești cu propria minte, să faci conexiuni între bucățile de informație servite sau descoperite. Când se întâmplă asta, individul are deja câteva mari calități: are gândire logică și raționamente complexe, știe să se angajeze în relații semnificative și de calitate cu ceilalți oameni, poate să își administreze economic viața, are conștiință de sine și o relație sănătoasă cu realitatea și știe să rămână sceptic și flexibil în același timp, față de ritmul rapid al schimbărilor din viața noastră.

- De 20 de ani dezvolți un sistem de învățământ particular. Mai mult, îi consiliezi pe cei care vor să deschidă grădinițe și școli private. Care este primul lucru pe care îl recomanzi?
S-au deschis multe școli private doar din dorința de a adăposti cumva copiii de ceea ce încă statul român, prin școlile lui publice, nu poate să ofere. După mine, asta e o greșeală: să construiești ceva în ciuda altui lucru – să te definești ca fiind bun doar pentru că ești mai bun decât un proiect eșuat în corupție și mediocritate. Dacă deschizi o unitate școlară, fii sigur că ai o viziune pozitivă și că nu te definești comparativ cu alții! Fii sigur că la baza școlii tale stă un program educațional coerent, capabil să producă rezultate la nivel intelectual, socio-emoțional și fizic! Construiește-ți reguli, proceduri și sisteme de feed-back și reglare permanentă! Măsoară și documentează efectele educației tale!

- Cum arată portretul-robot al unui profesor ideal, în viziunea ta? Se poate atinge această perfecțiune? Poate fi acel profesor-fluture, despre care ai scris pe platforma ta voceaparintilor.ro, modelul pentru educația din România?


Un profesor ideal este un om bun, complet, care știe să își conțină copiii. Când intră el în clasă trebuie să producă un fel de curent electric, să dea semnul unei îmbarcări, să-i contamineze pe elevii lui cu un sens al direcției. Un astfel de om are grijă să facă cel puțin vreo 8 lucruri:


1. Să permită copiilor să își audă vocea interioară, să se încreadă în propria intuiție și înțelepciune;
2. Să îi încarce cu exact atâta informație cât pot ei duce; când copiii sunt copleșiți, ceea ce scriu sau produc nu are valoare pe termen lung.
3. Să nu le ia puterea – să nu îi facă să se simtă inutili, slabi, incompetenți; copiii blamați, ridiculizați sau rușinați nu își vor dori niciodată să fie mai buni; vor vrea numai să scape de gura celui care îi pune în culpă;
4. Să își manifeste propriul ego cât mai puțin; foarte adesea profesorii români se evaluează pe sine ca fiind buni doar dacă se simt iubiți de elevi, dacă se plac pe ei înșiși în fața clasei, dacă au scris un proiect bun sau dacă portofoliul le este stufos; în realitate, un profesor bun își măsoară puterea în funcție de cât vorbesc copiii la clasă, câte fac ei, cât gândesc ei, câte întrebări pun ei, cât cresc ei.
5. Să le permită copiilor să se simtă în siguranță când greșesc;
6. Să ofere ghidaj și ajutor dintr-o postură discretă și plină de grijă pentru cum se simt copiii cu ei înșiși;
7. Să fie un suflet deschis, față de care copiii să nu simtă nevoia să își reprime și cele mai adânci emoții, îngrijorări sau frici. Cel mai adesea, profesorii noștri iau fricile copiilor noștri ca pe o pedală de accelerație – se folosesc de ele, le amplifică. 
8. Să permită copiilor să își ia propriile decizii și să își trăiască propriile experiențe;

- Cât de importanți sunt părinții în ce privește educația copilului în școală? Dincolo de pretențiile lor, cât de mult trebuie să se implice un părinte?
O școală foarte bună compensează inconsistențele parentale. Pentru că nu avem școli foarte bune, părinții români trebuie să intre într-o stare mare de alertă: în mâna lor cade multă responsabilitate. Implicarea unui părinte trebuie să fie totală – ca în orice relație de calitate și așa cum noi, adulții, așteptăm de la propriii noștri parteneri de viață. Nu poți să faci mai puțin pentru copilul tău decât pretinzi de la dragostea vieții tale, nu? De aceea, trebuie să fii mereu lângă el, să îi dai importanță, să îi asculți nevoile: să știi în fiecare zi ce a făcut la școală, ce are de lucru, care i-au fost triumfurile și supărările. Înainte de toate, un părinte bun stabilește o viziune de viață cu copiii lui: o țintă către care se îndreaptă, una desenată cu detalii, cu încredere și convingere că eventualele eșecuri sau dificultăți sunt un mod de a ajunge tot acolo.

"Copiii de astăzi ne judecă foarte mult și își bat joc de profesorii care nu sunt oameni adevărați"

- Există acea mentalitate conform căreia “am dat copilul la școală, acum este responsabilitatea profesorilor”. Cum abordezi tu, ca profesor, o astfel de conduită?
Asta era mentalitatea în care ne-au crescut comuniștii: predarea individului în mâinile statului. E timpul să ne scuturăm de lozinca asta și să ne luăm viețile în propriile mâini. Copiii sunt parte din noi – n-avem nicio scuză pentru ratarea lor. Cu atât mai grav să crezi că profesorii pot pune bazele pe care tu n-ai știut să le construiești. Oricât de bun și spectaculos este un profesor, nu poate face prea mult cu un copil care are inima rănită de acasă. De regulă, acești copii nu au atenție pe termen lung și nici voință de reușită.

- Am tot vorbit despre părinți și profesori, despre adulți. Cum sunt însă copiii prezentului? Cum îi percepi tu ca și cadru didactic?
Copiii de azi au un puternic simț al individualității – s-au născut în era în care totul este personalizat și diversificat: de la scutece, până la haine, ghiozdane, penare, telefoane etc. Se dezvoltă în ei, rapid, o acută nevoie de a fi văzuți și recunoscuți ca unici, ca oameni cu nevoi la fel de personalizate și diversificate. Orice sistem croit să îi omogenizeze și egaleze este luat ca nedrept, în mod instinctiv. De aceea avem astăzi mulți copii care nu mai ascultă nici de frică, nici de rușine. Nevoile lor nu mai sunt ca cele ale noastre – când ne simțeam bine dacă eram ”cuminți”. Copiii de astăzi sunt foarte intuitivi – s-au născut, parcă, dotați cu un al șaselea simț: acela de a citi oamenii și vibrațiile lor sufletești. Copiii de astăzi ne judecă foarte mult și își bat joc de profesorii care nu sunt oameni adevărați. Asta e cruda realitate. Ca să nu se întâmple asta, de frică, adulții din sălile lor de clase țin garda sus, amenință și țipă, ca să nu fie, de fapt, dezgoliți în impostura lor.

- Dar ca mamă? Care sunt cele mai mari provocări la care te-a supus copilul tău, până acum?
Exact aceasta. Copilul meu știe imediat când mă prefac, când nu sunt autentică și onestă, când mă mint pe mine însămi. Cea mai mare provocare e să mă reactualizez mereu, ca om, ca să n-o dezamăgesc pe fiică-mea.

- Care este cea mai elocventă definiție a școlii pe care o poți oferi unui copil? Dar unui părinte? “Școala este...”
Părinții încă le spun copiilor că școala este locul lor de muncă. Năucitoare definiție – una care retează, din start, multă poftă de viață și creștere. Ceea ce creierul percepe ca impus din afară este exact ceea ce ajunge să contreze. Școala – și pentru părinți și copii – trebuie să fie un fel de grădină în care cultivăm, plantăm, reorganizăm, creștem, plivim etc. Una în care ne murdărim și de pământ, dar mirosim și parfumuri unice. Fiecare copil trebuie învățat că are grădina lui proprie, pentru tot restul vieții – că poate pune acolo toate dorințele și planurile lui de viață, fără să se ia la întrecere cu vecinul.

- Sunt copii al căror program este: școală+balet, școală+germană, școală+meditaţii la matematică şi tot aşa. Practic, timpul rămas este doar pentru o masă în familie şi somn. De ce crezi că părinţii au tendinţa de a supraîncărca programul copiilor uitând, adesea, că mai au nevoie şi de joacă?
De frică. Uneori copiii sunt priviți ca niște bănci care trebuie să capitalizeze informație și experiențe diverse de viață. Ce uită părinții este că această îmbogățire nu se petrece în copii decât dacă alternăm echilibrat momentele organizate cu cele haotice. Copilul crește, la fel de bine și intens, din timpul lui liber de joacă, necontrolat, nedirijat, nebătut la cap. Chiar dacă ni se pare că nu fac nimic cu timpul lor, ar trebui să avem încredere în instinctele lor: din joc și timp de ”capul lui” copilul își ia spiritul și puterea. Oricât de plăcute sunt cluburile și atelierele extrașcolare, însuși faptul că acolo el nu stă cu el însuși – ci este supus unui program dirijat de altcineva – poate fi dăunător, dacă nu este egalat, ca timp, de joc liber, absolut la alegere, în fiecare zi.

- De unde vine spiritul competitiv al părinţilor, majoritari din generaţia X? (al meu a mers la toate olimpiadele, al meu face şi drege … etc)
Tot din fricile cultivate de școala ceaușistă sau mentalitatea proletară. Nu e nimic în neregulă cu spiritul competitiv; dimpotrivă, noi nu îl avem. Ce avem noi e manie concurențială. Ne apreciem valoarea copiilor noștri în raport cu cea a vecinilor. De ce? Dintotdeauna, estul Europei a fost mai sărac în termenii care definesc individualitatea și valorea intrinsec umană. Foarte mulți părinți au crescut cu frica în sân, cu teama că dezamăgesc, că nu sunt suficient de buni. Și eu am crescut așa și greu reușesc să mă scutur de sentimentul că sunt ochi acolo, peste umărul meu, care mă judecă. Frica asta mi-a retezat multe oportunități, mi-a închis gura când trebuia să vorbesc și mi-a ținut multe uși închise când, de fapt, ar fi trebuit să le deschid cu piciorul. De ce? Pentru că am fost educată să nu cred în mine, ci în notele sau validările pe care le primesc de la alții.

- De 26 de ani încoace, Ministerul Educației nu a găsit un sistem care să funcționeze: programa se schimbă în fiecare an, la fel și manualele, examenele de admitere etc. Știu că și tu ești prezentă la multe consultări… Care ar fi soluția în viziunea ta? Și peste câți ani ar putea să funcționeze și în România?
Soluția este investiția imediată în formarea intelectuală și pedagogică a omului de la clasă. Vin, la catedră, oameni din ce în ce mai slab pregătiți. Ridicol de slabi. Atât de slabi, că n-au încotro decât să-și camufleze impostura cu răutăți și manii de control. Se răzbună pe copii de două ori: o dată, la nivel emoțional – îi abuzează, pentru că nu îi înțeleg; și a doua oară – la nivel cognitiv, pentru că îi forțează pe aceleași trasee mentale mediocre din care ei înșiși sunt construți.

Statul român știe asta bine de tot – toți profesorii universitari o știu, pentru că le trec prin mâini generații din ce în ce mai slabe. Sigur există un ”scan” al tuturor acestor minți care se duc la vale, ca un bulgăre de zăpadă, către mai puțin și mai prost. Se pot lua măsuri imediate, în acest sens – pentru că există infrastructura formării psiho-pedagogice la nivelul întregii țări. Numai că mare parte din ea e coruptă, deprofesionalizată și politizată. Intersele sunt atât de mari de menținere a stării de fapt, încât doar vocile astea amare, deloc politicoase – ca a mea – mai pot străpunge, firav, crima tacită la care participăm cu toții: uciderea potențialului nostru mental și eliminarea oricărei putințe de a ne mai ridica de jos. Din asta se fac bani mulți – nu e niciun secret.

Preluat de pe suntmamica.ro

*de Catalina Matei

 

Semn: invatamant particular, vocea interioara