Educatori bădărani și copii extratereștri

De ce nu prea mai învață copiii noștri? De ce ne este greu cu ei – în școli și acasă?

Unii spun că generațiile de astăzi nu mai știu ce este respectul. Că școala, oricum, nu le mai garantează viitorul, că sunt atâtea modele de reușită în jur, toate – în ciuda educației sau - fără ea.

Alții vorbesc despre sistemul învechit, despre manuale agresive și prost întocmite, despre profesori slab pregătiți și mediocritatea birocratică a școlilor. Unii cred că mediul vulgar, emisiunile de proastă calitate și modelele superficiale din spațiul public pervertesc, din start, simțul valorii.

Cu toate astea – și școlile cu programe revoluționare sau comunitățile care înlesnesc sistematic dezvoltarea personalizată – se află în continuă căutare și transformare; ca și cum nimic nu mai este suficient sau de bătut în cuie pe termen lung. Mai mult, peste tot în lume, educația este în criză. Chiar și ultraperformanții elevi asiatici au început să sufere de depresie – sub presiunea ambițiilor și a competitivității; chiar și creativul sau relaxatul model finlandez a trecut, de curând, la reformare de mare substanță.

Ce se întâmplă? Ce ne scapă? De ce este din ce în ce mai greu să dirijezi învățarea copilului de astăzi? Ne aflăm în fața unei probleme de natură metodologică sau a uneia de ordin filozofic, mai adâncă și mai la rădăcina lucrurilor?

Ce este, simplist vorbind, învățarea? Este un proces natural de adaptare a creierului la situații noi, un câștig pe care omul și-l urmărește – spontan sau elaborat – ca să negocieze bine și echilibrat cu mediul, cu sinele. De ce învățarea devine, brusc, dificilă în școală? De ce există opoziție, plictis sau dezinteres față de ea?

Învățarea nu este niciodată un scop în sine, ci un proces care aduce beneficii concrete. Din prima zi de viață, nou-născuții învață natural, orientându-se cu simțurile printre modele de repetiție, apropiere emoțională și siguranță fizică. Din prima zi a existenței sale, fiecare om este înscris automat la școala vieții – și este subiectul unui curriculum natural, pe drumul unei negocieri permanente între nevoile proprii și lume.

Societatea noastră hotărăște, totuși, că de la cel puțin 3 ani încolo, individul nu mai poate fi lăsat pe cursul adaptării spontane și întâmplătoare – că trebuie trimis în instituții care practică, sistematic, expunerea la evenimente de învățare.

Școlile au interesul să facă asta pentru că între ele și societate există un contract care le face reciproc funcționale – primele produc indivizi cu o anumită calificare, cerută de piața muncii și cu un set de comportamente previzibile, de acceptare a regulilor și participare la viața comună.

Ce se întâmplă, totuși, în ultima vreme cu școlile și copiii? De ce este din ce în ce mai dificil să îi ții în bănci, să îi faci să te asculte, să îți împlinești, cu ei, obiectivele planurilor de lecție sau ale programelor școlare?

Văd profesori buni, cu har, dedicați, cărora le este din ce în ce mai greu să se adreseze constructiv copiilor. Îmi este limpede că trebuie să ne punem încă o dată marile întrebări: De ce educăm? Cu ce intenție? Cine sunt copiii de astăzi? Sunt creierele lor diferite de ale generațiilor noastre? Cu ce scop învățăm? Cine sunt eu, profesorul? Care mai este rolul meu? Cum mă vede și în ce calitate mă acceptă copilul în clasă?

Cred că asistăm la o mare transformare a scopurilor și a intenției educației – una de care puțini dintre noi suntem conștienți, pentru că nu ne stă în fire să chestionăm lucrurile de la rădăcină sau să scuturăm niște adevăruri pe care le-am luat ca atare de cel puțin 100 de ani.

Vrem sau nu să acceptăm, copiii de astăzi sunt ființe diferite de noi. În sensul în care noi înșine ne-am despărțit, la un moment dat, în motivații și mod de operare mintal, de părinții noștri. Copiii de astăzi sunt o reacție spirituală la încrâncenările noastre. Un buton de alarmă față de convingerile care ne-au crescut. Cred că mulți dintre noi s-au făcut mari cu această muzică în urechi: ”trebuie să muncești din greu; munca te face om; nu te face de rușine!”. Mai toți părinții pe care îi cunosc repetă, la urechile copiilor lor, același refren al muncii asidue, al sacrificiilor de moment pentru luminița de la capătul tunelului: școala ca spațiu de antrenament, cu frustrări sănătoase, cu frici constructive, cu jungla concurenței, cu sarcini obligatorii și măsurători sentențioase – toate, ca premisă a integrării sociale ulterioare.

Ce ne încăpățânăm să nu vedem - este că această muzică nu mai prinde deloc la urechea copiilor noștri. Nu mai poți pune aceleași motivații la originea acțiunilor și a deciziilor lor. De ce? Doar pentru că avem programe proaste, familii ocupate și un spațiu public agresiv? Nu cred.

Copiii de astăzi se nasc cu un puternic simț al individualității. Sunt mult mai empatici și capabili să scaneze emoțional intențiile adulților, foarte sensibili la notele discordante, pretențiile de superioritate, excesele de importanță și stridențele ipocriților. Mă uit la grupele de creșă – copiii de 1-2 ani au deja capacitatea de a respinge sau accepta un adult dintr-o singură privire, puternice accese de independență, opoziționism și mare rezistență la șantaje și manipulări adulte. Nu îi mai sperie „bau-baul”, nu îi mai impresionează interdicțiile, sfaturile ca „nu e frumos! Vai, rușine!” le trec pe lângă urechi. Un copil de clasa I mi-a spus deunăzi că cea mai mare dorință a lui este să crească mare, ca să fie liber.

Educatorii devin, astfel, niște bădărani. Copiii de astăzi se opun natural, instinctual, neconștientizat, acestei nedreptăți. Prin urmare, par greu de supus – obraznici, neatenți, imposibili. Din frustrare, adultul apasă și mai mult pe pedala puterii personale, acutizând criza, cu următoarea sintagmă: ”Eu îți vreau binele – vei face cum știu eu!”.

Ce funcționează cu acești copii? Cum te poți conecta la ei? Cum să îi faci să învețe?

Ultima întrebare e greșită. Nu îi mai poți face să facă nimic. Nu mai este nevoie nici să îi controlezi, nici să îi disciplinezi. Orice lucru forțat, perpendicular pe natura lor, cu intenția de manifestare a puterii personale– eșuează. Mai mult, încercările repetate de control, demonstrațiile de forță ale adulților, condiționările sau mita întăresc și mai dramatic comportamentul nedorit. Copiii noștri sunt ființe cu mult mai sensibile decât eram noi – dotați cu un aparat puternic de respingere a oricărei încercări de înghesuire a lor într-un sistem social anchilozat.

În ultima vreme, și școala, și părinții am reușit să facem din copii sensul existenței noastre – materia primă pentru școală și materia primă pentru visurile noastre, neîmplinite. Copiilor li se pretinde ascultare – „o să faci cum vreau eu!” – de multe ori, doar de dragul regulii, a mea, ca părinte care pretinde respect și a mea, ca școală – care își revendică existența, sistemul salariile, carierele unor oameni.

Educatorii devin, astfel, niște bădărani. Copiii de astăzi se opun natural, instinctual, neconștientizat, acestei nedreptăți. Prin urmare, par greu de supus – obraznici, neatenți, imposibili. Din frustrare, adultul apasă și mai mult pe pedala puterii personale, acutizând criza, cu următoarea sintagmă: „Eu îți vreau binele – vei face cum știu eu!”

Poți fi un dascăl bun, ascultat și cu viață ușoară în clasă, abia după ce fiecare copil se simte văzut, apreciat și important.

Pe de o parte, avem copii cu tendințe naturale către libertate și autonomie; pe de alta – o generație de părinți și profesori care strâng șurubul până la refuz. Școlile și familiile devin serioase, apăsate de menirea lor, îngrijorate de „inconștiența” și „refuzul” tinerilor. Ca o consecință, încep să își dea dreptate că vina o poartă cei mici – pe care, în timp, îi privează din ce în ce mai încăpățânat de veselie, bucurie și iubire necondiționată. Școlile pun și mai numeroase teme în ghiozdane, competițiile sunt și mai elitiste, familiile aleargă după mai mulți meditatori sau caută să omoare timpul liber cu activități controlate, extra-curriculare. Cei mai mulți părinți se îngrijorează dacă își petrec un week-end lângă copiii lor, fără ca aceștia să dea semne că vor să deschidă o carte, să învețe vreo lecție sau să asude deasupra vreunei teme obligatorii. Din viața copiilor noștri - cu dorință de joacă, veselie și neseriozitate - dispar cam toți stimulii capabili să îi țină energici, motivați și concentrați. Din frustrarea neputinței noastre de control, învățăm să îi dominăm cu doze intenționate de nefericire și să le condiționăm aprecierea noastră cu note bune.

Care este soluția de conectare și „îmblânzire” a acestor copii?

De la un copil împovărat – la un copil important

Logic vorbind, în loc să ne mai pierdem timpul să îi obligăm să facă ce vrem noi, ar trebui să îi facem să vrea ce li se cere. Singura cale este aceea de a muta povara de pe umerii lor. În loc să le trasăm sarcini obligatorii, împovărătoare, ar fi mai bine să îi lăsăm să le îmbrățișeze singuri. Cum? Făcându-i să se simtă importanți, nu împovărați. Creșterea importanței, validarea și recunoașterea fac din fiecare dintre noi indivizi foarte cooperanți și dornici să participe la viața comună. Și cel mai al naibii antrenor țipă, taie și spânzură, pune presiuni acceptate și chiar îmbrățișate pe echipa lui – abia după ce fiecare sportiv știe exact care îi este locul, valoarea și misiunea pe teren. Abia după ce fiecare a acceptat cât de important e celălalt. Poți fi un dascăl bun, ascultat și cu viață ușoară în clasă, abia după ce fiecare copil se simte văzut, apreciat și important.

De la învățare, ca scop în sine – la cunoașterea, ca instrument

În fiecare clasă, putem face cu mare ușurință eroarea transformării elevilor în materie primă pentru derularea programelor și planificărilor noastre de funcționari didactici. În orice familie, copilul poate foarte ușor deveni un pion al mișcărilor administrative, o rotiță în rutina nevrotică a frecușului de zi cu zi: „du-te!”, „vino!”, „spală-te!”, „învață!”, „mănâncă!”, „fă ordine!” Singura cale de a păstra bucuria cunoașterii și angajarea în creșterea personală este conceperea învățării ca produs secundar al activității școlare. Copilul nu se află la școală ca să învețe, ci ca să rezolve situații ale căror beneficii apar imediat, ca să fie protagoniști ai unor scenarii care li se întâmplă pentru că le caută, le urmăresc și luptă pentru ele. De pildă, în loc să predai formula ariei sau a perimetrului pe tablă, lângă un dreptunghi abstract, mai bine, ieși pe teren, în curtea școlii, dă-le instrumente diverse de măsurat – mai ales din cele neconvenționale – împarte-i în echipe cu misiuni și lasă-i să își bată capul despre cât covor verde e nevoie ca să acopere spațiul pentru fotbal. Chiar dacă nu vor rezolva 20 de probleme din culegere, aplicând aceeași formulă servită de tine, munca lor cu trasee greșite, formularea ipotezelor, erorile înlăturate prin încercări repetate – vor pune în creierul lor ceva mai multă adâncime, vor configura trasee pentru raționamente complexe, curaj, simț practic și atitudine.

De la demonstrațiile de putere, la câștigarea respectului

Toate școlile noastre sunt create prin suprapuneri ale mesajelor de dominație și putere. Notele, catalogul, absențele, vocea ridicată, scările profesorilor, biroul directorului, raportările în sus, către superiori, temele obligatorii, ierarhiile valorice, amenințările, intimidările, sarcasmul, ironiile – sunt, toate, parte din amalgamul în care înoată copiii noștri, zi de zi. Lumea aceasta intră în profundă contradicție cu nevoile de libertate și respect ale fiecărui copil. Un profesor bun sau un părinte luminat nu are niciodată pretenții de superioritate sau importanță. Nu judecă și nu se scandalizează: acceptă lumea și copiii așa cum sunt. Pentru că știe că fiecare dintre ei este cea mai bună variantă posibilă a lui, în momentul acesta. Nu există un punct înapoi, în timp, când copilul nostru s-ar fi putut decide să fie mai bun, mai rezonabil sau mai atent. El este tot ceea ce poate acum și suma tuturor lucrurilor care au conspirat către această clipă. Nu poate fi niciodată culpabilizat. Poate, în schimb, să înțeleagă că lumea funcționează după legea consecințelor. Unele pe care e bine să ți le asumi. Școlile și sălile de clasă trebuie să funcționeze nu cu pedepse și recompense față de regulă, ci cu reacții și consecințe deduse din fapte, în relația cu regula. Aceasta, din urmă, trebuie acceptată din nevoie de libertate. Când băieții ies în pauză, pe terenul de fotbal, vor să se distreze, să se bucure, să alerge liber. Cu toate astea, toți cad de acord asupra regulilor de joc. Cam așa ar trebui să fie și viața școlară și raporturile cu așteptările familiei.

De la a învăța ca să știi – la a învăța ca să îi înveți pe alții

Toată viața noastră de adult – la birou sau în funcții de conducere - nu s-a bazat niciodată pe demonstrație de cunoștințe și expunere spectaculoasă de abilități. Cel mai bine ne-am dovedit valoarea și chiar am fost promovați abia după ce ne-am pus cunoștințele în slujba celuilalt. Lucru pe care îl face și cel mai mărunt funcționar de ghișeu. Cam toată viața școlară mistifică sistematic realitatea pentru copiii noștri: toți își obțin notele după ce răspund la întrebări și demonstrează că știu. Învățarea nu este deloc pentru formularea unor răspunsuri la întrebări. Ele sunt deja scrise, date deja de alții. Cel mai învățat om își petrece timpul formulând el însuși întrebări. Cea mai eficientă învățare se produce când copilul este stârnit, când curiozitatea și întrebările lor s-au revărsat peste pupitre, peste caiete, peste capetele profesorilor.

Civilizația bădăranilor și civilizația extratereștrilor

Reformarea școlii și chiar a vieții noastre de familie ține de renunțarea la control și acceptarea jocului după regula respectului și a bucuriei de viață. Copiii noștri, după cum știți, vor să se distreze, vor să trăiască viața la maximum, vor să nu facă nimic, vor să lenevească fără să fie deranjați. Nu îi credeți! Acesta este limbajul lor extraterestru către niște bădărani de adulți care nu văd dimensiunea din care au coborât. Nu le înțeleg nevoia de libertate, de acceptare, de sens și relevanță.

*Articol preluat de pe Republica.ro

 

Semn: reformare, societate, copil impovarat