Mândri că suntem mediocri

Noile rezultate la testele PISA arată că procentul de ”top performers” este în România de doar 4%, față de media internațională care e 16%. Povestea despre olimpicii români e un mit – nu în sensul că aceștia nu există, ci în reflecția simplă că procentul lor este mult prea mic ca să contituie o forță de resuscitare a stagnării noastre naționale.
 
„Ce sunt testările Pisa și cum se fac eșantioanele de elevi?”, mă întreabă cu suspiciune o prietenă de pe Facebook, pregătită, poate, să conteste platforma aceasta de așezare a țărilor în clasamente de inteligență și competență a școlarilor de 15 ani. 

E un program internațional de evaluare a elevilor de 15 ani, dezvoltat de OECD, care măsoară performanțele în Matematică, Științe și Citire. Participă, de regulă, un număr de aprox. 500 000 de elevi; în 2015 s-au realizat statistici pentru 70 de țări; din România, sunt selectați, într-un eșantion reprezentativ, aprox. 5 000 de elevi

Interesant este, dincolo de reflexul nostru de a nota imediat pe ce loc este România în acest clasament, modul în care sunt formulate întrebările pentru copii și măsura în care acestea reflectă impactul educației instituționalizate pe o generație de tineri, care, la 15 ani, au deja toate modurile de operare mentală definite. Adică sunt formați, după 8-9 ani de intervenție cognitivă, socială, fizică și emoțională - construită de fiecare stat în parte, prin politici care, în fapt, asigură viitorul fiecărei națiuni și bazinul intelectual de creștere a viitoarelor idei, decizii și negocieri ale destinelor noastre.

Întrebările sunt gândite pe 6 trepte de rafinament cognitiv: primul verifică abilitatea de a identifica și numi fenomene ale lumii înconjurătoare și crește, către 2 și 3, la nevoia de a verifica în ce măsură acești tineri reușesc să opereze cu noțiuni abstracte, date în contexte previzibile; în ce măsură pot aplica reguli sau algoritmi de gândire, pornind de la fapte ușor de identificat în contexte controlate. De la nivelul 5 și 6 se discută deja de abilități înalte de a face conexiuni între noțiuni și informații, de a le permuta sau organiza creativ, de a emite analize și ipoteze, de a discrimina datele relevante de cele fără importanță pentru obiectul discuției.

Deci, testele sunt organizate să măsoare nu cunoștințele transmise de vreo programă școlară, ci calitatea gândirii, vizibilitatea și gradul de sofisticare a acesteia, în relație cu atitudinea față de învățare: atenția pe detalii, reziliența, plăcerea de lucru, nivelul de angajare în soluționarea unei probleme.

De ce e important să înțelegem acest lucru înainte de a trece la citirea vreunui clasament sau înainte de a ne grăbi să spunem că parcă România de anul acesta a mai crescut puțin? Pentru a putea citi cu exactitate ce înseamnă locul 48 din 70 pentru România și, mai ales, pentru a putea defalca, pentru fiecare arie în parte, unde suntem, față de restul lumii, pe scara gândirii: ce fel de generații am crescut, ce șanse sunt să ieșim din impas, să aplicăm reforme sau să venim cu gândire inovativă și transformatoare? Graficele noastre interpretative – doar pe România – identificabile cu ușurință aici, arată că am stat pe loc, cel mult, sau chiar am coborât. Suntem în ultima pătrime a clasamentelor, mult sub medie, în vecinătatea unor țări care merită căutate pe hartă, așa, pentru reîmprospătarea cunoștințelor noastre de geografie.

La măsurarea echității sociale în școli, rezultă că suntem foarte jos pe harta abilităților noastre instituționale de a crește intelectual copiii care provin din medii defavorizate sau din familii care nu își permit să pompeze educație extrașcolară în copii. Şi mai trist este procentul care măsoară reziliența elevului român, la 11%, față de o medie de 30%. Din modul în care e definită reziliența, deducem că şansele de creştere prin educație a copiilor cu dificultăți materiale şi sociale în România sunt aproape nule. Adică impactul şcolii pe media de inteligență şi potențial a creierelor româneşti este nesemnificativ. Sau, mai clar pentru cine are urechi de auzit, educația românească nu are caracter intervenționist – nu este o sursă de salvare sau de ridicare a destinelor care s-au născut cu șansa a doua.

Citind rapid deocamdată prin tabele şi interpretări, vedem limpede că viitorii decidenți ai destinului nostru n-au capacități creative, inovative şi raționamente superioare, într-o majoritate covârşitoare. Procentul de „top performers” este de doar 4%, față de medie, care e 16%. Povestea despre olimpicii români e un mit – nu în sensul că aceștia nu există, ci în reflecția simplă că procentul lor este mult prea mic ca să contituie o forță de resuscitare a stagnării noastre naționale. Când se for face mari acești olimpici, vor fi pur și simplu prea puțini ca să imprime majorității covârșitoare, care se zbate la limita de jos a raționamentelor, o direcție de creștere și angajare productivă într-un viitor coerent planificat.

În consecință, una dintre cele mai mari probleme rămâne analfabetismul funcțional – inabilitatea cititorului de 15 ani de a face deducții pe marginea unui text citit, înțeles la nivel grafic și sonor, dar nu la cel ideatic și de intenție a autorului. Nu scrie nicăieri în statisticile PISA, dar cifrele care măsoară încă acest neajuns sunt, de fapt, despre cât de ușor convingerile și deducțiile acestor tineri pot fi manipulate, pe viitor. Fără un sistem intern de ghidaj rațional pentru media indivizilor unei țări, șansa de autodeterminare a viitorului rămâne nulă.

Ce mai pot să văd printre tabelele, statisticile și interpretăriile care mi se derulează sub ochi aici?

Ce stă la baza neajunsurilor românești și a stagnării noastre în clasamente – în timp ce prima jumătate cunoaște o dinamică extraordinară de creștere a majorității țărilor, printre care Polonia, absolut de invidiat? Ce anume determină incapacitatea elevului român de a se mișca pe scara celor 6 grade de gândire, mai sus de treapta 2?

Programele? Orarele? Planurile de învățământ? Sigur – ele sunt produsul gândirii unor generații, azi adulte, care, probabil, ar înregistra aceleași scoruri umilitoare la testările anului 2015.

Totuși, mai în adâncime decât cadrul formal propriu-zis, este lipsa pedagogiilor gândirii, lipsa unui repertoriu în formarea profesorului român, capabil să stimuleze gândirea, libertatea, greșeala constructivă, bucuria copilului de a-și pune întrebări, și, în consecință, obișnuința de a gândi dincolo de litera cărții.

Și mai în adâncime decât lipsa de formare a profesorului român e gândirea tutelară la nivel politic care nu are cum să imprime viziune de pe scara 1 a gândirii. Pentru că acolo nu se poate puncta nici asumarea, nici responsabilitatea. Nici măcar inteligența.

*Articol preluat de pe Republica.ro

**Sursa Foto: Guliver Getty images