Unde se potrivește elevul daco-romano-olimpic?

Într-o școală din Suedia am văzut că, la finalul de lecție și de program, elevii se adunau în cerc lângă fotografii luate de un alt profesor, în timpul zilei. Se revedeau pe ei în imagini, lucrând. Făceau în grup, un exercițiu de rememorare a orei sau a zilei, a lucrurilor pe care le-au gândit sau înfăptuit.
Copiii lor învățau neduși de mână, de la un capitol sau altul, în fugă sau cu ținta testului final. Copiii lor învățau să reflecteze asupra propriei creșteri, să vorbească despre ea, să extragă ce își doresc și ce alte planuri mai pot pune în aplicare. 

În repetiție zilnică, mintea lor descoperea capacitățile metacognitive ale învățării: cum să fii conștient de ce anume faci, cu ce scop; cum să porți în minte filmul zilei ca pe o achiziție proprie, nu ca pe un dat-povară prin atribuțiunile de serviciu ale profesorilor tăi.


 Într-o școală din Londra, profesorii copiilor de gimnaziu nu aveau planificări ale temelor la Științe. Așteptau propuneri de la elevi. Singurul lucru planificat era legat de cum să dezvolți – prin orice temă de interes general – operațiile gândirii: cum să antrenezi memoria, recunoașterea, descrierea, comparația, sortarea, ordonarea, parafrazarea, relațiile parte-întreg, cauză-efect, cum să faci presupoziții, să testezi ipoteze, să evaluezi date, să faci un plan, să creezi etc. 

Copiii propuseseră, la un moment dat, tema ”Părul”. Am fost acolo să văd produsele studiului lor: au învățat despre compoziția lui chimică; la fizică au vorbit despre câmpul elecrostatic – acela care îți ridică firele în cap; la biologie au vorbit despre păduchi; la arte au explorat o tehnică a liniei subțiri și suprapuse; au vorbit despre coaforuri, igienă, stiluri de coafuri, despre rase umane, rasism, vopsele, toxicitate, amestecuri etc. Copiii lor au învățat să își construiască în cap hărți mentale ca o rețea, cu un du-te-vino inteligent prin toate domeniile principale de cunoaștere. Au învățat să își urmeze profesorul abia după ce ei înșiși și-au pus întrebări și au fost lăsați să dezvolte curiozități.

Copii de 2 ani, aliniați la perete, urmau să pună la pământ un zid din cutii mari de carton. Îngrijitorii lor ne-au povestit despre cât de important este să îți folosești de mic pumnii și șuturile, forța distructivă, înainte de a fi invitat să construiești ceva sau să își controlezi mișcările. Copiii lor învățau să se simtă bine în propriul corp, să dea frâu liber energiei și abia apoi să o modeleze în autocontrol.

La o școală din Spania, toți elevii au ieșit în pauza mare în curte, cu tobe mici, atârnate de gât. În cerc, în jurul câte unui lider muzical – educator sau tânăr licean – au interpretat ritmuri de toate felurile, sincronizate perfect, capabile să antreneze, deopotrivă, emoție și intelect. Profesorii lor știau că simțul ritmic hrănește gândirea matematică, abilitatea creierului de a sesiza și dezvolta pattern-uri. Toți păreau conștienți că ritmul îi unește, îi așază în rezonanță și armonie, unul față de celălalt. În curte erau copii de toate rasele, culturile, inclusiv români. Copiii lor învățau, în pauze, indirect, o lecție frumoasă despre comunitate, acceptare și efort colectiv.

Într-o școală din Polonia, înainte ca ora de Educația fizică să înceapă propriu-zis, copiii erau lăsați să alerge liber prin sală, să sară, să arunce mingi, să se cațere, să își descătușeze energia în stilul lor haotic și energic. Profesorii lor știau că înainte de a-i alinia și cere disciplină și ascultare, copiii au nevoile proprii, hrănite la fel de bine din libertate și mișcare explozivă. Același lucru l-am văzut la o creșă. Copii de 2 ani, aliniați la perete, urmau să pună la pământ un zid din cutii mari de carton. Educatorii lor ne-au povestit despre cât de important este să îți folosești de mic pumnii și șuturile, forța distructivă, înainte de a fi invitat să construiești ceva sau să îți controlezi mișcările. Copiii lor învățau să se simtă bine în propriul corp, să dea frâu liber energiei și abia apoi să o modeleze în autocontrol.

În Italia am văzut că toate lecțiile de Artă – pictură sau desen – pornesc, indiferent de vârsta copiilor, de la fotografiile operelor consacrate. Toate lecțiile lor – inclusiv ale celor de 3 ani – începeau de la modelul artistic adevărat.

În Italia am văzut că toate lecțiile de Artă – pictură sau desen – pornesc, indiferent de vârsta copiilor, de la fotografiile operelor consacrate. Toate lecțiile lor – inclusiv ale celor de 3 ani – începeau de la modelul artistic adevărat. Am asistat la ora unor copii de 5 ani, capabili să analizeze și reproducă tehnica lui Kandinski. Pe toate holurile clădirii stăteau atârnați mari pictori, modelele bune de cultură și sensibilitate. Nu citate despre muncă, nu fișe la matematică, nu clișee despre salvarea planetei. Copiii lor creșteau, parcă, de mici, lângă marea artă. Cunoșteau nume, tehnici, încercau să le imite, să le integreze în celulele lor și în mișcarea stângace a pensulei.

În New-York, la o școală centrală, am văzut cum directorul școlii se apropie de unul dintre profesorii retrași în pauza de cafea, la umbra unui pom, în curte. L-a întrebat de ce nu zâmbește. Mi-am ascultat, rapid, în minte, judecata mea tipic balcanică despre cât de falși sunt americanii, cu zâmbetul lor obligatoriu, de carton. Am aflat mai târziu, într-un birou de tabără în care am lucrat, despre cum oamenii sunt indecenți dacă aduc, în spațiul comun al muncii lor, încărcătura emoțională de acasă. Despre cum ne datorăm, unul altuia, un fel de ecosistem al energiilor bune și un efort al zâmbetelor încurajatoare. Copiii lor chiar creșteau lângă profesori care își îmbrăcau zi de zi, zâmbetul profesional și încercau să fie, cum pot ei, la înălțimea lui.

Într-o școală din Suedia am văzut că, la finalul de lecție și de program, elevii se adunau în cerc lângă fotografii luate de un alt profesor, în timpul zilei. Se revedeau pe ei în imagini, lucrând. Făceau în grup, un exercițiu de rememorare a orei sau a zilei, a lucrurilor pe care le-au gândit sau înfăptuit. 

Copiii lor învățau neduși de mână, de la un capitol sau altul, în fugă sau cu ținta testului final. Copiii lor învățau să reflecteze asupra propriei creșteri, să vorbească despre ea, să extragă ce își doresc și ce alte planuri mai pot pune în aplicare. 

În repetiție zilnică, mintea lor descoperea capacitățile metacognitive ale învățării: cum să fii conștient de ce anume faci, cu ce scop; cum să porți în minte filmul zilei ca pe o achiziție proprie, nu ca pe un dat-povară prin atribuțiunile de serviciu ale profesorilor tăi.

Într-o școală din Suedia am văzut că, la finalul de lecție și de program, elevii se adunau în cerc lângă fotografii luate de un alt profesor, în timpul zilei. Se revedeau pe ei în imagini, lucrând. Făceau în grup, un exercițiu de rememorare a orei sau a zilei, a lucrurilor pe care le-au gândit sau înfăptuit. 

Copiii lor învățau neduși de mână, de la un capitol sau altul, în fugă sau cu ținta testului final. Copiii lor învățau să reflecteze asupra propriei creșteri, să vorbească despre ea, să extragă ce își doresc și ce alte planuri mai pot pune în aplicare. 

În repetiție zilnică, mintea lor descoperea capacitățile metacognitive ale învățării: cum să fii conștient de ce anume faci, cu ce scop; cum să porți în minte filmul zilei ca pe o achiziție proprie, nu ca pe un dat-povară prin atribuțiunile de serviciu ale profesorilor tăi.

Într-o școală din Londra, profesorii copiilor de gimnaziu nu aveau planificări ale temelor la Științe. Așteptau propuneri de la elevi. Singurul lucru planificat era legat de cum să dezvolți – prin orice temă de interes general – operațiile gândirii: cum să antrenezi memoria, recunoașterea, descrierea, comparația, sortarea, ordonarea, parafrazarea, relațiile parte-întreg, cauză-efect, cum să faci presupoziții, să testezi ipoteze, să evaluezi date, să faci un plan, să creezi etc. 

Copiii propuseseră, la un moment dat, tema ”Părul”. Am fost acolo să văd produsele studiului lor: au învățat despre compoziția lui chimică; la fizică au vorbit despre câmpul elecrostatic – acela care îți ridică firele în cap; la biologie au vorbit despre păduchi; la arte au explorat o tehnică a liniei subțiri și suprapuse; au vorbit despre coaforuri, igienă, stiluri de coafuri, despre rase umane, rasism, vopsele, toxicitate, amestecuri etc. Copiii lor au învățat să își construiască în cap hărți mentale ca o rețea, cu un du-te-vino inteligent prin toate domeniile principale de cunoaștere. Au învățat să își urmeze profesorul abia după ce ei înșiși și-au pus întrebări și au fost lăsați să dezvolte curiozități.

Copii de 2 ani, aliniați la perete, urmau să pună la pământ un zid din cutii mari de carton. Îngrijitorii lor ne-au povestit despre cât de important este să îți folosești de mic pumnii și șuturile, forța distructivă, înainte de a fi invitat să construiești ceva sau să își controlezi mișcările. Copiii lor învățau să se simtă bine în propriul corp, să dea frâu liber energiei și abia apoi să o modeleze în autocontrol.

La o școală din Spania, toți elevii au ieșit în pauza mare în curte, cu tobe mici, atârnate de gât. În cerc, în jurul câte unui lider muzical – educator sau tânăr licean – au interpretat ritmuri de toate felurile, sincronizate perfect, capabile să antreneze, deopotrivă, emoție și intelect. Profesorii lor știau că simțul ritmic hrănește gândirea matematică, abilitatea creierului de a sesiza și dezvolta pattern-uri. Toți păreau conștienți că ritmul îi unește, îi așază în rezonanță și armonie, unul față de celălalt. În curte erau copii de toate rasele, culturile, inclusiv români. Copiii lor învățau, în pauze, indirect, o lecție frumoasă despre comunitate, acceptare și efort colectiv.

Într-o școală din Polonia, înainte ca ora de Educația fizică să înceapă propriu-zis, copiii erau lăsați să alerge liber prin sală, să sară, să arunce mingi, să se cațere, să își descătușeze energia în stilul lor haotic și energic. Profesorii lor știau că înainte de a-i alinia și cere disciplină și ascultare, copiii au nevoile proprii, hrănite la fel de bine din libertate și mișcare explozivă. Același lucru l-am văzut la o creșă. Copii de 2 ani, aliniați la perete, urmau să pună la pământ un zid din cutii mari de carton. Educatorii lor ne-au povestit despre cât de important este să îți folosești de mic pumnii și șuturile, forța distructivă, înainte de a fi invitat să construiești ceva sau să îți controlezi mișcările. Copiii lor învățau să se simtă bine în propriul corp, să dea frâu liber energiei și abia apoi să o modeleze în autocontrol.

În Italia am văzut că toate lecțiile de Artă – pictură sau desen – pornesc, indiferent de vârsta copiilor, de la fotografiile operelor consacrate. Toate lecțiile lor – inclusiv ale celor de 3 ani – începeau de la modelul artistic adevărat.

În Italia am văzut că toate lecțiile de Artă – pictură sau desen – pornesc, indiferent de vârsta copiilor, de la fotografiile operelor consacrate. Toate lecțiile lor – inclusiv ale celor de 3 ani – începeau de la modelul artistic adevărat. Am asistat la ora unor copii de 5 ani, capabili să analizeze și reproducă tehnica lui Kandinski. Pe toate holurile clădirii stăteau atârnați mari pictori, modelele bune de cultură și sensibilitate. Nu citate despre muncă, nu fișe la matematică, nu clișee despre salvarea planetei. Copiii lor creșteau, parcă, de mici, lângă marea artă. Cunoșteau nume, tehnici, încercau să le imite, să le integreze în celulele lor și în mișcarea stângace a pensulei.

În New-York, la o școală centrală, am văzut cum directorul școlii se apropie de unul dintre profesorii retrași în pauza de cafea, la umbra unui pom, în curte. L-a întrebat de ce nu zâmbește. Mi-am ascultat, rapid, în minte, judecata mea tipic balcanică despre cât de falși sunt americanii, cu zâmbetul lor obligatoriu, de carton. Am aflat mai târziu, într-un birou de tabără în care am lucrat, despre cum oamenii sunt indecenți dacă aduc, în spațiul comun al muncii lor, încărcătura emoțională de acasă. Despre cum ne datorăm, unul altuia, un fel de ecosistem al energiilor bune și un efort al zâmbetelor încurajatoare. Copiii lor chiar creșteau lângă profesori care își îmbrăcau zi de zi, zâmbetul profesional și încercau să fie, cum pot ei, la înălțimea lui.

Într-o școală din Londra, profesorii copiilor de gimnaziu nu aveau planificări ale temelor la Științe. Așteptau propuneri de la elevi. Singurul lucru planificat era legat de cum să dezvolți – prin orice temă de interes general – operațiile gândirii: cum să antrenezi memoria, recunoașterea, descrierea, comparația, sortarea, ordonarea, parafrazarea, relațiile parte-întreg, cauză-efect, cum să faci presupoziții, să testezi ipoteze, să evaluezi date, să faci un plan, să creezi etc. 

Copiii propuseseră, la un moment dat, tema ”Părul”. Am fost acolo să văd produsele studiului lor: au învățat despre compoziția lui chimică; la fizică au vorbit despre câmpul elecrostatic – acela care îți ridică firele în cap; la biologie au vorbit despre păduchi; la arte au explorat o tehnică a liniei subțiri și suprapuse; au vorbit despre coaforuri, igienă, stiluri de coafuri, despre rase umane, rasism, vopsele, toxicitate, amestecuri etc. Copiii lor au învățat să își construiască în cap hărți mentale ca o rețea, cu un du-te-vino inteligent prin toate domeniile principale de cunoaștere. Au învățat să își urmeze profesorul abia după ce ei înșiși și-au pus întrebări și au fost lăsați să dezvolte curiozități.

Copii de 2 ani, aliniați la perete, urmau să pună la pământ un zid din cutii mari de carton. Îngrijitorii lor ne-au povestit despre cât de important este să îți folosești de mic pumnii și șuturile, forța distructivă, înainte de a fi invitat să construiești ceva sau să își controlezi mișcările. Copiii lor învățau să se simtă bine în propriul corp, să dea frâu liber energiei și abia apoi să o modeleze în autocontrol.

La o școală din Spania, toți elevii au ieșit în pauza mare în curte, cu tobe mici, atârnate de gât. În cerc, în jurul câte unui lider muzical – educator sau tânăr licean – au interpretat ritmuri de toate felurile, sincronizate perfect, capabile să antreneze, deopotrivă, emoție și intelect. Profesorii lor știau că simțul ritmic hrănește gândirea matematică, abilitatea creierului de a sesiza și dezvolta pattern-uri. Toți păreau conștienți că ritmul îi unește, îi așază în rezonanță și armonie, unul față de celălalt. În curte erau copii de toate rasele, culturile, inclusiv români. Copiii lor învățau, în pauze, indirect, o lecție frumoasă despre comunitate, acceptare și efort colectiv.

Într-o școală din Polonia, înainte ca ora de Educația fizică să înceapă propriu-zis, copiii erau lăsați să alerge liber prin sală, să sară, să arunce mingi, să se cațere, să își descătușeze energia în stilul lor haotic și energic. Profesorii lor știau că înainte de a-i alinia și cere disciplină și ascultare, copiii au nevoile proprii, hrănite la fel de bine din libertate și mișcare explozivă. Același lucru l-am văzut la o creșă. Copii de 2 ani, aliniați la perete, urmau să pună la pământ un zid din cutii mari de carton. Educatorii lor ne-au povestit despre cât de important este să îți folosești de mic pumnii și șuturile, forța distructivă, înainte de a fi invitat să construiești ceva sau să îți controlezi mișcările. Copiii lor învățau să se simtă bine în propriul corp, să dea frâu liber energiei și abia apoi să o modeleze în autocontrol.

În Italia am văzut că toate lecțiile de Artă – pictură sau desen – pornesc, indiferent de vârsta copiilor, de la fotografiile operelor consacrate. Toate lecțiile lor – inclusiv ale celor de 3 ani – începeau de la modelul artistic adevărat.

În Italia am văzut că toate lecțiile de Artă – pictură sau desen – pornesc, indiferent de vârsta copiilor, de la fotografiile operelor consacrate. Toate lecțiile lor – inclusiv ale celor de 3 ani – începeau de la modelul artistic adevărat. Am asistat la ora unor copii de 5 ani, capabili să analizeze și reproducă tehnica lui Kandinski. Pe toate holurile clădirii stăteau atârnați mari pictori, modelele bune de cultură și sensibilitate. Nu citate despre muncă, nu fișe la matematică, nu clișee despre salvarea planetei. Copiii lor creșteau, parcă, de mici, lângă marea artă. Cunoșteau nume, tehnici, încercau să le imite, să le integreze în celulele lor și în mișcarea stângace a pensulei.

În New-York, la o școală centrală, am văzut cum directorul școlii se apropie de unul dintre profesorii retrași în pauza de cafea, la umbra unui pom, în curte. L-a întrebat de ce nu zâmbește. Mi-am ascultat, rapid, în minte, judecata mea tipic balcanică despre cât de falși sunt americanii, cu zâmbetul lor obligatoriu, de carton. Am aflat mai târziu, într-un birou de tabără în care am lucrat, despre cum oamenii sunt indecenți dacă aduc, în spațiul comun al muncii lor, încărcătura emoțională de acasă. Despre cum ne datorăm, unul altuia, un fel de ecosistem al energiilor bune și un efort al zâmbetelor încurajatoare. Copiii lor chiar creșteau lângă profesori care își îmbrăcau zi de zi, zâmbetul profesional și încercau să fie, cum pot ei, la înălțimea lui.

Într-un liceu din Israel, am văzut cum culoarele lungi și late deveniseră și ele spații de lucru pentru copii. Mi s-a părut că treaba din clasă dă pur și simplu pe dinafară: machete, modelaje, mulaje, proiecte începute, grămezi de materiale, cărți și instrumente, mese trase ad-hoc pentru grupuri de lucru reunite spontan. Mi s-a părut o dezordine vie, plină de puls, căutări și direcții alternative. Copiii lor erau gălăgioși, activi, ca bulele dintr-un pahar cu apă minerală. Copiii lor învățau să vorbească, să negocieze, să conducă, să se impună și să asculte în același timp. Directorul școlii se mândrea din toată inima cu dezordinea lor.

În Australia, am mers direct într-un parc natural – nu ne-au dus în clase. Erau acolo zeci de grupuri școlare, fiecare îmbrăcat cu uniformele specifice și blazonul școlii. Elevii se plimbau printre plante și animale, cu caiete de observație și cu ochi de observator alert, capabil să întregistreze în scris ce vede. Printre ei erau ghizi – unii vorbeau despre păsări, alții despre lichenii de pe jos. O bună parte din lecții se întâmpla și înăuntru, în căsuțe amenajate din lemn unde așteptau microscoape și console online. Copiii lor învățau în contact direct, în natură. În capul lor, școala, cunoașterea, cercetarea nu existau într-un spațiu anume desemnat sau înconjurat de garduri. 

Dincolo de tot spectacolul pe care natura umană îl pune pe scena școlilor, a fabricilor, a birourilor, a șantierelor, a laboratoarelor din lumea asta, există un lucru vizibil la prima uitătură: intenția oamenilor și tendința lor de a merge înainte sau înapoi.

În Germania am văzut cum un profesor nou, numit coordonator de curriculum, adună în jurul lui catedra de Științe și le propune colegilor să își reconsidere împreună actul didactic: să renunțe la obiective, capitole și învățarea pentru test. Să o ia de la capăt, de la marile întrebări ale cunoașterii umane și să își planifice împreună lecțiile, pornind de la cum își doresc să arate copiii lor. Au pus pe hârtie, împreună, propoziții despre cum se vede cu ochiul liber gândirea: ce trebuie să fie, să știe și să facă fiecare copil, ca să fim siguri că s-a produs învățarea. Grupul lor nu mai arăta deloc cu o adunare de cancelarie. Îmi părea o întâlnire conspirativă între filozofi – între oameni care simt și cred în destinul lor transformator. Am aflat că în numai 3 luni copiii lor învață cu mai mare drag, cercetează pe cont propriu, își pun întrebări.

În toate școlile pe care le-am vizitat am văzut și lucruri proaste. Și oameni neinspirați. Am văzut și copii triști. Nu idealizez școlile din afară; am văzut însă, cu ochiul liber, mai mult efort conștient pentru binele copiilor și ceva mai multă știință în spatele actului didactic.

Dincolo de tot spectacolul pe care natura umană îl pune pe scena școlilor, a fabricilor, a birourilor, a șantierelor, a laboratoarelor etc., din lumea asta, există un lucru vizibil la prima uitătură: intenția oamenilor și tendința lor de a merge înainte sau înapoi.

În școlile noastre, văd oameni inspirați și realizări multe. Ele sunt însă stinghere, înconjurate de o masă mare, dominantă de superficialitate, abuz și impostură.

Îmi doresc să intrăm în școlile românești să să înregistrăm dintr-o singură privire, cum intenția generală a oamenilor de acolo este despre puterea copiilor lor de a crede în ei și despre puterea noastră, a profesorilor, de a produce gândire.

*Articol preluat de pe Republica.ro

 
  
 
 

Semn: tanar licean, lider muzical, intelect