Mașina de creat slugi

Câteva zeci de mii de tineri nu s-au înscris la bacalaureat. Alte câteva zeci de mii nu vor lua examenul. Un oraș întreg de creiere și de potențial uman se pierde pe drum, anual, sau, dimpotrivă, hotărăște că drumul, în sine, nu merită.
Fenomenul este în trendul mai general, european-mulți tineri aleg să iasă mai repede din școală, iar la extrema cealaltă, un număr din ce în ce mai mare de copii e prins de spirala inflaționista a diplomelor: dublele doctorate sau studiile postdoctorale sunt deja obișnuințe completate neapărat de nume răsunătoare de facultăți sau profesori cu palmares.

Tendința se resimte și la noi, diluată de un specific național jenant.

La o extremă, avem copiii "incapabili"- mulți din mediul rural, marcați de sărăcie, familii disfuncționale și provocări socio-emoționale care au nevoie de pedagogie recuperatorie. Alții-pur și simplu copii de nivel mediu sau cu mici dificultăți de învățare, etichetați ca fiind "slăbi" încă din clasele primare și abandonați în favoarea celor mai puternici sau bine susținuți de familiile lor.

Aceștia din urmă au drumul consistent dublat de sistemul semiprivat al meditațiilor. În mare parte, ei nu sunt meritul școlii, deși îi sunt utili pentru că slujesc ca paravan-ei și rezultatele lor-pentru toate rusinoasele ei nepăsări. Mulți dintre acești tineri ajung departe-uneori, la propriu, peste hotare. Reușita lor e privită cu mândrie națională și ca pretext de negare ipocrită a dezastrului majorității noastre sau mediei noastre de creiere și resursă umană.

Târâm în școală, până la finalul liceului, o mulțime de copii despre care știm sigur că nu își vor putea lua examenul. Îi facem obiectul muncii noastre ca să justificăm catedre și salarii -îi trecem artificial clasa, deși mulți abia știu să scrie. O masă de manevră care a pierdut startul încă din clasele primare, plină de resentimente, complexe de inferioritate, agresivitate și stimă de sine aproape zero.

Trei sferturi și mai bine din potențialul de inteligență al României e pierdut din primii ani de școală. Principalul vinovat este cultura noastră discriminatorie și aparent concurențiala. De aici, profesori mediocri și practici distructive. Copiii care nu țin pasul sunt disprețuiți sau învinovățiți. Nu există programe recuperatorii și personal auxiliar relevant în școli; și chiar dacă ar exista, ar fi subminate de credința noastră limitată că lumea se împarte între proști și deștepți. România nu și-a diversificat încă modelele de reușită și lucrul acesta merge mână în mână perfect cu o economie disfuncțională, care nu are nevoie de paliere diferite de expertiză sau deprinderi profesionale. Nu mai avem școli profesionale; pentru că meseriile nu mai sunt respectate, nici tinerii care ar putea să le practice nu ies cu frunțile sus din trenul școlirii atunci când ar fi momentul s-o facă.

Târâm în școală, până la finalul liceului, o mulțime de copii despre care știm sigur că nu își vor putea lua examenul. Îi facem obiectul muncii noastre ca să justificăm catedre și salarii -îi trecem artificial clasa, deși mulți abia știu să scrie. O masă de manevră care a pierdut startul încă din clasele primare, plină de resentimente, complexe de inferioritate, agresivitate și stimă de sine aproape zero.

Pe de altă parte, dincolo de problemele sociale, avem mulți copii care eșuează pentru că programele și evaluările sunt alcătuite supradimensionat, peste puterile medii ale vârstelor școlare. Copiii români învață, foarte de mici, gustul neputinței și al ratării. Avem un sistem școlar gândit parcă anume să trezească, de timpuriu, mari complexe de inferioritate și sentimentul că nimeni nu e suficient de bun.

Nu facem lucrurile încet, simplu și sistematic, nu punem întâi bazele, ca mai apoi, odată cu vârsta, să diversificăm și să adâncim. Programele școlare și pedagogiile de la clasă nu respectă principii de bază ale învățării: de la simplu, la complex, de la concret, la abstract. Lucrurile sunt grăbite, aglomerate, juxtapuse haotic, cu presiune emoțională, împovărare și silă. Nu reușim să cultivăm suficiente momente de triumf; ținem, cu orice preț, să le arătăm copiilor noștri că sunt insuficienți, iar cartea se face pe burtă, târâș, cu transpirație și greață tradițională. 


 Sigur că elevii români fac matematică pe pâine-cu doi ani înaintea colegilor din alte țări. Nu există postac naționalist care să nu fi folosit fraza asta obsesiv, în apărarea școlii românești. Asta ne aduce așa mândrie națională, că uităm complet dacă este oportun- de pildă-să-i învățam pe cei de 7-8 ani deja ecuații sau sisteme de ecuații. În condițiile în care mulți nu înțeleg fenomene simple din lumea vie. Învățătorii trec la predarea metodelor algebrice cu mult înainte de așezarea logică a conceptelor numerice în capul celor mici. Știu copii de clasă a III-a care fac pe bandă probleme prin metoda grafică-una care presupune reprezentarea numerelor prin segmente-dar o fac mimetic, fără nici cele mai necesare salturi întru abstractizarea relației număr/segment. Foarte multă matematică de care, poate, mulți sunteți mândri se bagă pe gât copiilor, ca reflex mecanic. Mulți o execută, puțini o înțeleg. Același lucru se întâmplă și la celelalte discipline.

Conținuturi prezentate sec și anost, evaluări cu pretenții elitiste, asmuțirea copiilor unul împotriva celuilalt, în falsă concurență-toate duc la abandon școlar-dacă nu unul fizic, cel puțin unul emoțional. Mulți copii dezangajați, absenți sufletește de la propria creștere, pentru care școala e aproape un viol.

Scopul nostru e să înțelegem că fiecare individ contează. Că fiecare copil - cu modul lui de a gândi și conștiința lui mai mult sau mai puțin trează - va afecta nivelul de trai al propriului meu copil. Că fiecare om e construit cu o menire pe lumea asta: pentru viteza lui de gândire și ritmul de învățare nu poate fi judecat, cum nu poate fi tras la răspundere nici pentru culoarea pielii sau a ochilor. 

Oboseala asta teoretică pare încă să aducă multă mulțumire părinților care, ostatici prin convingeri propriei educații, nu și-au pus încă problema dacă "a face carte" este echivalent cu "a înghiți carte". Prin urmare, mulți dintre aceștia perpetueaza inconștient interesele de menținere a sistemului și își împing copiii în mașina de creat slugi. Pentru că ani întregi de școală, petrecuți fie în conformism, fie în delăsare acceptată de toți și perpetuată cu note de trecere de la o clasă la altă, nu pot să nu distrugă încrederea acestor tineri că vocea lor contează sau că au de ales.

Nu știu dacă nu cumva problema bacalaureatului nu e falsă. Este el un sistem de referință al reușitei noastre? Are sens să ne facem un țel din creșterea notelor când ele sunt calculate după programe îmbâcsite și cerințe care nu descriu competențe, ci reflexe de tocilar?

Cred că trebuie să ne punem problemă creierelor acestei țări după criterii ecologice: Cât salvăm? Cât reciclăm? Care este locul potrivit pentru fiecare? Este examenul un scop în sine? Nu!

Scopul nostru e să înțelegem că fiecare individ contează. Că fiecare copil - cu modul lui de a gândi și conștiința lui mai mult sau mai puțin trează - va afecta nivelul de trai al propriului meu copil. Că fiecare om e construit cu o menire pe lumea asta: pentru viteza lui de gândire și ritmul de învățare nu poate fi judecat, cum nu poate fi tras la răspundere nici pentru culoarea pielii sau a ochilor. Că școala are ca scop desfășurarea potențialului în fiecare, necomparativ. Și că norma de testare ar trebui să se adreseze unei medii de bun simț.

Copiii performanți vor excela în orice sistem. Ei sunt supraviețuitori naturali. O țară, însă, se construiește cu o medie solidă, compactă, fără complexe de inferioritate și resentimente. O școală bună respectă fiecare minte ca pe o resursa naturală. Orice copil are ceva de dăruit în lumea asta. E trist și absurd să îl târăști prin școală, să te servești de numele lui în catalog, ca mai apoi, să îl lovești de un examen ca de un zid, unul despre care știm, de mult timp, că nu e pe măsura lui, și, mai ales, deloc pe măsura eforturilor noastre de dascăl.

*Articol preluat de pe Republica.ro

** Sursa foto: Getty Images