Nu ne mai putem crește copiii nici cu doamne ambițioase, care produc olimpici dresați, nici cu traineri de ocazie care au citit vreo două cărți de parenting

 
De când s-a luat public, în discuție, dezastrul școlii românești, s-a întâmplat, firesc, un fenoment vizibil de polarizare a atitudinilor.

Pe de-o parte, s-au strâns rândurile părinților disperați să își împingă copiii la meditații încă din clasa a II-a; s-a mărit la 35-38 numărul elevilor din clasele conduse de Doamne „bune”; s-au înmulțit postările cu „mândri că avem olimpici mulți”; s-au hotărât clar o groază de familii că bățul, frica și supunerea scot oameni din copiii lor; au crescut înjurătorii naționaliști la adresa ăstora care conspiră, sub pretextul modernizării, la superficialitate și înrobire istorică.

Pe de alta, au înflorit școlile și atelierele în care copiii, sub pretextul libertății și al binelui emoțional, nu fac nimic, nu sunt provocați academic, nici scoși din zona lor de confort și comoditate; au crescut așa-zisele pedagogii alternative aplicate orbește, ca rețete, de te-miri-cine; s-au întețit vocile care nu vor teme deloc pentru acasă, care se tem că prea multă carte prostește; care își țin copiii într-un soi de protecționism retard și alint plin de anxietăți și îndoieli de sine.

Primitivismul alegerilor extreme e o chestiune generală în societățile care nu au valori definite și convingeri educate. După mine, realitatea e simpla;
 
- copiii au nevoie de reguli, structură, provocări și standarde academice înalte. Lângă ele au nevoie de oameni care cred în ei, îi susțin, îi conțin și îi inspiră. Nu poți face carte adevărată cu bățul lângă tine și cu frica dezamăgirilor. Nu poți face carte nici cocolit, ținut de mână, împins ușor de la spate și îmbrăcând fiecare provocare în glazură dulce. De cele mai multe ori, cunoașterea înseamnă tensiune, frustrare, efort, transpirație.
 
- școlile au nevoie de organizare strictă, cu reguli clare, proceduri, măsurări exacte ale actului didactic și ale eficienței fiecărui profesor, cu reglări, ameliorări și răspundere personală pentru rateuri profesionale. Toate astea se ating cu oameni disciplinați, controlați, dar și dedicați, care știu să cultive libertatea de gândire și exprimare la clasă. Creativitatea și gândirea de adâncime ajung să se dezvolte și să străpungă banalul abia după ce copiii au învățat până unde țin hotarele, regulile și restricțiile.
 
Până la urmă, și părinții dintr-o extremă, și cei din cealaltă își doresc același lucru: să le fie copiii fericiți și împliniți. La asta nu se ajunge nici cu biciul, mânat de la spate, nici cu zăhărelul, momit din față. La asta ajunge fiecare, singur, abia după ce a învățat gustul triumfului și al puterii personale. Cele mai mari satisfacții vin după ce mintea s-a căznit o vreme și a trecut de partea cealaltă, a învins. Un copil bun, realizat și învățat are seva asta prin rădăcini: a triumfurilor personale, a oamenilor care au crezut în el și i-au suflat în ceafă să mai cuteze încă un pas înainte.

Nu ne mai putem crește copiii nici cu doamne ambițioase, care produc olimpici dresați pe tipologii de subiecte și bareme, nici cu traineri, coach-eri și educatori de ocazie, care au citit vreo două cărți de parenting sau vreo trei articole despre școala finlandeză ori good old Maria Montessori.

De la guverne, sistem și administrații n-o să vină niciodată schimbarea. Toți oamenii de acolo trăiesc bine din dezastrul actual. Au interes să îl cultive. Singura schimbare vine de la consumator. De la părinții care știu ce e bine pentru viitor, chiar dacă turma încă preferă gusturi vechi, familiare.

*Articol preluat de pe Republica.ro

**Sursa foto: Getty Images

 
 
 

Semn: rateuri profesionale, organizare stricta, proceduri