Cum îți pregătești copilul pentru succes?

Toți părinții își doresc performanță pentru copiii lor. Nu toți știu însă ce pot face ca să o asigure. Cei mai mulți nu găsesc timp – și ăsta este un lucru de înțeles în zilele noastre agitate și rapide în sine.

Totuși, toate studiile dovedesc că familia e cea care setează copilul pentru succes și o face dacă știe să acționeze foarte devreme, în intervalul anilor de grație, între 0 și 6 ani.

Există o cercetare aplicată sistematic pe câteva zeci de familii cu copii între 0 și 2 ani. S-a măsurat, în principiu, numărul de cuvinte pe care mama reușește să îl aducă în comunicare și să îl imprime în repertoriul înțelegerii celui mic. Diferența între familii e dramatică, până la dublarea sau triplarea vocabularului, pentru copii de exact aceeași vârstă – o diferență care ține strict de cât limbaj angajează mama în interacțiune. Urmăriți în timp, de-a lungul traseului școlar ulterior, inegalitățile de reușită academică între copii par să se mențină în raport cu cele de limbaj achiziționat în primii ani de viață. Mai mult, decalajele constatate inițial tind să se adâncească, fără alte vizibile motive. Copiii care au primit mai puțin input lingvistic, mai mica bogăție de cuvinte, mai puțină conectare verbală – chiar în anii în care nu se așteapta propriu-zis vorbire articulată de la ei  – sunt cei care au avut pași mai lenți în învățare, care au învățat târziu să citească, să argumenteze, să formuleze raționamente.

Limbajul e gândire. Părinții care citesc copiilor de mici, care folosesc în comunicarea cu ei mai mult decât vorbirea pur administrativă, cei care știu să trezească zâmbete de la 2 luni cu onomatopee, cântece și articulări de rime strâns corelate cu privirea ochi-în ochi – sunt părinții care asigură primul pas către excelență.

În același timp, excelența este ”o artă care se câștigă prin antrenament și puterea obișnuinței” – spune Dr. Chriss Drew – expert în educație și achiziționarea deprinderilor de scris-citit.

Nu avem copii performanți pentru că s-au născut neapărat cu o virtute sau un talent, ci pentru că am ales să facem cu ei și pentru ei, în mod repetat, toți acei pași care au scos din ei virtutea și talentul.

Nimeni nu este excelent datorită unui singur fapt sau unui eveniment unic, excepțional. Excelența – spune același specialist – vine în urma unei mulțimi de pași mici, executați bine, consecvent și cu o anumită ritmicitate în timp.

Expertiza, geniul, talentul, măreția, măiestria – sunt rezultate ale muncii consistente, nu daruri de sus, prin naștere sau IQ mare. Există sute de cazuri documentate (recent, în cartea psihiatrului Solomon Andrew – ”Departe de trunchi”) de copii ”prodigy”, născuți cu un talent excepțional pentru muzică, de pildă, care au ajuns o povară pentru ei înșiși în situațiile în care familia a înțeles să gestioneze prost acest talent. Mai mult, momentele lor de excelență și recunoaștere publică s-au dovedit a avea în spate 6-8 ore de studiu zilnic, asumat.

Sigur că noi, părinții, ne dorim tot binele copiilor noștri. Îi vrem buni la școală, inteligenți social, capabili la sport, buni la muzică, buni în viață, în general.

Nu e suficient să ne dorim asta. Nici să așteptăm de la școli, meditatori sau cursuri suplimentare de tot felul să o obțină în locul nostru. Ne trebuie cu totul și cu totul altceva: strategii exprese și conștiente, putere de modelare a comportamentelor și a caracterelor .

E vorba de obiceiuri pozitive, de la cea mai mică vârstă, ca fundamente pentru succesul lor la școală și în viață. Primele și cele mai importante înseamnă conectare emoțională, cititul și limbajul expresiv – vorbitul cu copilul, nu la sau către el. Există cazul celebru al unui bebeluș despre care mama povestește unui psihoterapeut că îi evită constant privirea, chiar și atunci când îl alăptează. Mama spune despre el că pare deconectat de la ea, incapabil să mențină comunicarea ochi-în-ochi, nedispus să zâmbească, să asculte. Specialistul merge acasă la clienta ei și o roagă să înceapă ritualul de alăptare. Paradoxal, în timp ce mama alăptează, bebelușul își fixează privirea către musafir, îi zâmbește adesea, îi caută prezența în cameră – dar continuă să evite contactul emoțional cu mama. Ca și cum alege un comportament de frustrare a celei care i-a dat viață. O selecție inconștientă despre care aflăm, imediat, din comentariile terapeutului, că se face ca sistem de apărare la  adultul (mama) care are o istorie de căderi repetate în depresie, de neglijare afectivă a copilului ei. Acesta din urmă, învață, se pare, să își evite mama, să se protejeze de ea – un adult anterior inconsistent, impredictibil și otrăvitor în constituția lui sufletească.

Cel mai adesea, copiii care nu reușesc să fie atenți la școală, care sunt strigați de repetate ori pe nume până răspund, care nu își ascultă părinții, care se decuplează pur și simplu de la autoritatea părintelui – o fac ca mecanism de punere sub adăpost. De multe ori, adulții de lângă ei – prea oscilanți, prea instabili și neîmpăcați cu sine înșiși, obișnuiți să dea mesaje duble de iubire-ură, siguranță-abandon – îi împing pe acești copii, în mod natural, către comportamente de evitare, către hiperactivitate, de-concentrare, lipsă de interes și receptivitate la lumea din jurul lor. Copiii aceștia nu pot aspira către excelență sau succes școlar, chiar dacă, în potențialul lor, a existat la un moment dat, o promisiune nativă – pentru că se simt nesiguri, încolțiți, abandonați. Grija administrativă a părinților lor nu este suficientă. Un părinte care pune la dispoziția copiilor lui casă, masă, haine și bani nu este neapărat părinte. Statutul lui adevărat se câștigă din conectare și validare emoțională a copiilor lui, din consecvența acțiunilor lui și din stabilitatea lui emoțională.

Dacă mama sau tatăl ratează cele mai importante oportunități de învățare – cele ale anilor de aur, când copiii sunt cei mai impresionabili, până pe la 6 ani – ratează, în principiu, șansele adevărate ale succesului școlar de mai târziu.

Sarcina aceasta nu este deloc una ușoară și nici nu vine natural tuturor părinților. Nu este deloc ușor să știi să faci conștient stimularea cognitivă și emoțională a copilului tău, atunci când alergi între servicii, când ai grija zilei de mâine sau stresul propriei mențineri pe linia de plutire.

Pe de altă parte, ultimii 40 de ani de literatură de specialitate ne arată că nu există excelență sau performanță fără implicarea sistematică a familiei. S-au studiat carierele și opiniile a peste 500 dintre cei mai realizați indivizi ai omenirii. Toți au școli diferite ca background, trasee particulare și greu de algoritmizat în devenirea lor. Singurul lucru de care amintesc toți sunt niște părinți care i-au stimulat și provocat sistematic și încăpățânat în primii ani de viață, în prima copilărie – cea a anilor de grădiniță sau școală primară.

Ce au făcut aceștia în principiu? Au format structură și reguli încă de la început în viața copiilor lor. Au arătat ce înseamnă să fii lider puternic, prin exemplul propriu de putere și influență. Nu în sensul impunerii voinței peste capul lor. A fi lider nu înseamnă a fi șef, nici coordonator, nici căpitan. Liderul este acela care face tot ce îi stă în putință ca cei din jurul lui să reușească. Părinții aceștia au format obișnuințe sănătoase copiilor lor, acționând în direcția unei ținte, repetat, sistematic.

Acesta este doar primul pas. Părinții au, în același timp, nevoie de resurse. De programe, antrenori, profesori și specialiști care să funcționeze inspirațional pentru ei și familiile lor.

Cu alte cuvinte, părinții pot învăța cum să citească, să povestească, să stimuleze, să provoace mintea copiilor lor. Pot învăța cum să valideze, cum să recunoască succesul în pașii mai mici, cum să seteze ștacheta un centimetru mai sus, cum să pună presiune în sensul acceptării și angajării copiilor lor. Un pas greșit, la stânga sau la dreapta, o pretenție exagerată, o dezamăgire prost formulată pot devia cu ușurință, un copil angajat către succes.

Câteva principii despre care formatorii vorbesc că funcționează pentru părinții care știu să sprijine succesul copiilor lor sunt (dr. Chriss Drew):

  1. Repetiția. Suntem ceea ce practicăm sistematic sau facem în mod frecvent.
  2. Reacția și Răspunsul. Suntem ca modelele pe care ni le alegem. Avem nevoie de feed-back de la profesori și, mai ales, de la părinții noștri.
  3. Respectul. Când creștem – cognitiv și emoțional – cel mai important lucru este respectul care se stabilește între noi și profesorii/părinții noștri. În ambele sensuri.
  4. Rutina. Este vital să facem totul cu o anumită frecvență și secvențialitate. Rutina este fundamentală – una de timp, de loc, de procedură.

Cu alte cuvinte, atunci când îți dorești succes pentru copilul tău, ai nevoie de un plan conștient, de ținte, de modele, de acțiuni sistematice și obiceiuri. Nimic însă fără respect. Fără să simți că tu și copilul tău sunteți în aceeași barcă, sincroni în mânuirea vâslelor.

E suficientă o mică rupere a ritmului în simultaneitatea și ritmicitatea mișcărilor voastre, ca barca să o ia în altă direcție.

Nu poți aduce succesul în viața copilului tău fără ca el să își fi revendicat propriile obiective, să fie acolo, conectat la tine și la valorile voastre, pasionat, provocat, angajat.

Nu poți face nimic bun împingând de la spate, condiționând, cumpărând comportamente cu recompense sau anunțându-ți dezamăgirile. Un copil-campion este un copil cu pasiune, cu bucurie de lucru, cu un program echilibrat între activitățile de ordin academic și nevoile lui de împlinire afectivă. Copiii-campioni au ținte bine definite, au viziune despre următorul pas în creșterea lor. Ei reușesc să își canalizeze bine intențiile, să facă din învățare un act personal, asumat în totalitate. Niciodată nu poți crește un copil performant împingându-l sistematic de la spate sau lucrând împotriva voinței lui.