Țara care-și pune copiii la zid

Am ajuns, oameni buni, să ne punem copiii la zid pentru neputințele noastre. Se văd mai puțin, chipurile, dacă suntem solemni și formali, dacă fluturăm sintagme ca ”respectul pentru dascăli” versus ”ce-au ajuns tinerii de azi”.

Aflu că o doamnă care ”a scos generații întregi de oameni competenți și bine pregătiți” împarte în dreapta și în stânga un ”binemeritat 2” pentru toți elevii de 13-14 ani care ”nu mai vor să învețe”. În apărarea doamnei sar onorabili profesori și colegi care întăresc nota doi, ca armă validă, împotriva slabei performanțe. În apărarea copiilor, sar, ”cu obrăznicie” familii care ”au dat buzna necivilizat în școală” și care au ”ajuns să conteste meseria de dascăl, deși nu au o diplomă în domeniu”.

Aflu că la o școală, în București, o doamnă învățătoare iese furioasă din clasă și promite să nu se mai întoarcă niciodată. Niciun copil de clasa a II-a, se pare, nu i-a remarcat prezența în sală, după pauză, când domnia sa a încercat să își înceapă ora. Pentru că s-au jucat, fără să observe intenția femeii, iată-i acum, aliniați, la zid, pe toți, în holul școlii ca să îi privească toată lumea, acuzator. Iată-i – copii versus direcțiune, profesori și învățători, în războiul tăcerii, al șantajului psihologic, al presiunii inegale dinspre cei mari către cei mici. Aceștia din urmă, trimit bilete cu cereri de iertare și declarații umile de vinovăție, dar doamna se ține tare și nu le vorbește.  Mai mult, părinții primesc, toți, o scrisoare acasă, semnată de  ”doamne”, în care află că formula de disciplinare decisă pentru această ”clasă-problemă” este disoluția: pentru o vreme, doi câte doi, copiii vinovați de joacă vor fi dispersați, separați unul de altul, către celelalte clase paralele. Ca să se învețe minte. Ca să aprecieze ce aveau.

Aflu că la o altă școală cu blazon din capitală, elevi de clasa a III-a sunt ținuți în genunchi sau cu mâinile ridicate pentru că se insultă și se lovesc. Doamna trebuie să latre ca să îi potolească. Printre părinți sunt și psihologi care cred că pedeapsa în sine nu lasă nicio traumă pentru că mai toți copiii par rezistenți, amuzați și solidari în postura de victime ale autorității.

Aflu că posesoarea unei fuste înflorate este trimisă, prin excludere, acasă, pentru abatere de la regulamentul uniformei. Sancțiunea este, de fapt, pedeapsă, la nervi, pe ton tunător și fără informarea familiei. Televiziunile dezbat pentru o zi, zgomotos, problema. Există persoane publice, cu pretenții de onorabilitate, care aplaudă respectarea regulii. Există și mulți oameni care par mai mult captivați de modelul floral al fustei, decât de orice altă concluzie folositoare.

Toate cele patru povești de sus arată câțiva adulți extrem de speriați, vulnerabili, demni de compasiunea noastră. Gândiți-vă: locuiesc cu toții, de mai mulți ani, în cușca maimuțelor: copiii de azi nu mai au nicio rușine, nu mai au chef să învețe, sunt violenți, promiscui, n-au valori și nici familii suficient de responsabile ca să nu dea buzna în școală cu cereri și pretenții imposibile. Nu mai e respect, nu mai e protecție pentru deținătorii de diplome în pedagogie. S-au conturat deja tabere inamice, s-au ridicat baricade în ușa cancelariei, în apărarea săracilor adulți, stresați, amenințați și nepermis de mult judecați de hoarde de copii isterici, periculoși și puturoși.

Între timp, pe rafturile din librăriile românești, se traduc lunar zeci de cărți despre cușca de maimuțe și stilul lor de îmblânzire. Se numesc studii de psihologie sau pedagogie, ghiduri de management școlar, de relaționare, conectare și comunicare. În același timp, sunt mii de părinți care merg la cursuri pentru deprogramarea lecțiilor distructive ale copilăriei lor – cele despre vină și rușine, despre cum nu ești om destul dacă nu te încadrezi în norme. Tot în răstimpul acesta, circulă în mediul virtual mii de filme, articole și discursuri inspiraționale despre cum copiii noștri sunt oglinda noastră, karma noastră, butonul nostru de panică pentru toate lucrurile pe care le avem de îndreptat în noi, cu noi, despre noi.

În școală însă, unele clase -dacă nu prea multe – trăiesc în realitatea paralelă a stereotipurilor nechestionate, a culturii celui mare care se dă și mai mare la cel mic: îi dă cu biciul niște note de doi, îl pune la perete sau în genunchi. E adevărat, copiii nici nu mai trec prin faza tradițională a fricii sau a umilinței, nici timp nu mai au să își acceseze vreo dramă sau vreo traumă.  Își râd cinic – cu aparentă obrăznicie – de neputința celui care vrea să fie mare. Se deconectează de la reguli, de la obligația respectului instituțional, de la motivația învățării – pentru că cel din fața lui nu este un lider, nu are putere, nu inspiră, nu energizează, nu provoacă, nu miră pe nimeni, nici întrebări nu stârnește, nici încrederea mersului înainte. Însă, da, face ceva: muncește, vine la ore, își semnează condica, spune lecția cum o făcea și acum douăzeci de ani. Și mai face ceva: se plânge, acuză, pedepsește, amenință și își dă sieși dreptate.

Vă rog, dragi copii, înțelegeți-ne! Suntem profesori într-o școală fără niciun management al valorii sau al eficienței pedagogice, fără strategii exprese de motivare, fără măsurarea și recunoașterea efortului vostru. Nu ni s-a spus niciodată că e rolul nostru să vă învățăm cum să dezvolți interes, atenție, perseverență, efort conștient. Noi chiar credem că trebuie să veniți de acasă, de la părinții voștri, cu tot comportamentul dezirabil la pachet. Nici nu ne trece prin cap că ceea ce predăm noi trebuie, de fapt, să formeze caractere. Că toată știința noastră din schema de pe tablă are sens abia după ce o turnăm în formele de tip ascultare, respect, atenție, efort. Că prin ceea ce facem, ce spunem și suntem la catedră trebuie să inspirăm în voi și una și alta.

Meseria de dascăl conține un puternic ingredient al puterii. E îmbătător să fii mare peste cei mici. E deci, cu atât mai umilitor să nu te poți face ascultat. Atât de jenant, că trebuie neapărat ca vina să aparțină celuilalt. Să fie a celui mic, în formare, cel fără de voce și discernământ care trebuie să vină cu toate lecțiile de caracter învățate de acasă.

Nu, dragi profesori, nu de aceea suferiți la clasă sau trebuie să inventați pedepse. Sunt școli în lume care adună într-o singură clasă 9-10 naționalități, culturi, religii, practici parentale și convingeri mai mult decât în simplă incongruență. Școlile astea n-au timp să poarte războaie cu proastele inspirații sau alegeri domestice ale familiei: ele au filozofii educaționale, reguli, paznici ai regulilor, mentori, echipe, programe de recuperare și a celui slab sau inadaptat, comunicare sistematică acasă, tehnici conștiente de adresare pozitivă, trimiteri fairplay către zona consecințelor. Școlile astea nu supraviețuiesc cu reputația lui ”din gură-n gură”, nici a lui ”am o diplomă”, nici a lui ”vă spun eu care e profesor bun”. Au standarde declarate, politici transparente și proceduri. În ele nu ai voie să ridici glasul, nici să îți insulți copiii, nici responsabili pentru propriile neputințe nu-i poți declara. Ce-i drept, nici părinții nu au cum să dea buzna în clasă, pentru că au paznici, legitimare, filtre care le preiau nemulțumirile și observațiile.

E neplăcut să asiști la luptele care se dau în România întru salvarea reputației unor profesori deprofesionalizați sau validarea reacțiilor unor părinți fără tact. Cu toate astea, tot răul este spre bine. Încordarea și vehemența teritorială a cancelariilor pe de-o parte, reactivitatea fără discernământ a părinților, pe de alta – contribuie la ridicarea cortinei  pe o scenă tristă și un act al însingurării, al neștiinței și al urii.

Suntem pierduți dacă am ajuns să ne apăram adulții împotriva copiilor. Dacă am ajuns să ne punem viitorul la zid după 25 de ani de servit nepăsare și neautenticitate. Dacă am ajuns să ne mirăm că, în sfârșit, culegem ce am semănat.