„Doamna”

Una dintre cele mai mari nereguli ale şcolii româneşti este selecţia discriminatorie a grupelor de elevi, încă de la Clasa Pregătitoare. Acesta este, în acelaşi timp, şi unicul mod de supravieţuire, ultima venă care mai pompează ceva viaţă într-un organism înţepenit în multe alte suferinţe. „Cele mai bune” învăţătoare din localitate îşi aleg copiii, singure, cu un an-doi înainte. Locurile claselor lor se ocupă, preferenţial, în urma discuţiilor neoficiale cu familiile, la care sunt verificate:
1. statutul social al părinţilor (se caută oameni cu bani – pentru dotarea clasei cu video-proiector, calculator, perdele, chiar şi pupitre noi – sau oameni cu oarece funcţii  în comunitatea locală, capabili să impresioneze, prin numele lor, la împărţirea ulterioară a premiilor, diplomelor, medaliilor);

2. gradul de comoditate pe care îl aduce copilul în actul învăţării – preferabil să fie deja capabil să citească, să scrie ordonat etc. I se aplică un test – uneori, acasă, la învăţătoare – în care acesta trebuie să dovedească limpede că nu va fi un „elev problemă”;

3. disponibilitatea părinţilor de a „susţine” emoţional pe „doamna” – de sărbători, de ziua ei, când îi pleacă fiul la facultate, când are termopane de pus sau i s-a stricat mașina de spălat etc.

După ce selecţia copiilor e făcută „pe sub masă” – în urma veştii care se duce în târg că „doamna îşi strânge clasa” – se formează, la fel de „neoficial”, şi un „comitet” de mame drăguţe şi dedicate care vor strânge bani pentru uniforme, vor comunica dorinţele „doamnei” şi vor întreţine fondul clasei. Toate celelalte familii li se supun orbeşte pentru că, altfel, şi-ar pierde locul în clasă, exact când mulţi alţii – mai întârziaţi – bat la uşă şi fac presiuni, prin intervenţii şi mai creative, ca „doamna” să-l mai accepte şi pe al 31-lea, şi pe al 32-lea, în clasă. De multe ori, se întâmplă să nu poată refuza, pentru că directorul şcolii şi adjunctul lui au şi ei „obligaţiile” lor: anumiţi copii trebuie musai să intre, îngrămădiţi, ce-i drept, dar măcar aleşi pe sprânceană.

De fapt, unul dintre indicatorii clari ai unei „învăţătoare bune” este numărul mare de buluceli şi intervenţii la uşa ei. Ca să nu mai spun de competiţia acerbă care se stârneşte prin birourile instituţiilor urbei – cea între mamele care se laudă ce şi cât au dat, cum şi când s-au străduit ca puiul să pătrundă într-o clasă „aleasă”.

Convieţuirea cu „doamna” durează 5 ani, timp în care majoritatea părinţilor realizează că, fiind prea mulţi în clasă, copiii trebuie meditaţi după-amiaza, cu, desigur, persoana care îi cunoaşte cel mai bine: însăşi „doamna”. După școală, la ea acasă, grupele de copii pot primi şi câte o masă caldă, asigurată prin rotaţie, de mămicile conştiincioase. La prima şedinţă, li se spune asta în față părinților, chiar li se demonstrează că, fără solidaritate numerică a copiilor la orele de tutoriat privat – „doamna” nu poate garanta note bune la teste şi concursuri şcolare.

La acestea din urmă trebuie neapărat să participe şi copiii ai căror părinţi sunt, prin funcţiile lor, stâlpii sociali ai urbei. Comisiile de corectură sunt alcătuite, de regulă, din toate „doamnele bune”, care ştiu prea bine cum e treaba – sunt prietene de ani de zile, domină autoritar cancelariile şi au o relaţie „unsă” cu toţi inspectorii şcolari. În faţa cafelelor de pe masa de corectură, se negociază amical note, se împart premii, astfel încăt să fie toată lumea mulţumită şi sistemul de prindere în plasă a copiilor valoroşi să se perpetueze.

Nu mă înţelegeţi greşit: de obicei, aceste învăţătoare au competenţe profesionale relativ bune, sunt inimoase şi foarte ambiţioase cu elevii lor. Vin, însă, din paradigma tutorelui autoritar, obişnuit să manipuleze comportamente şi să educe prin exerciţii împovărătoare şi administrare de „ruşinări”; sau premieri festive ale celor care au participat la concursuri, prin scoaterea lor în faţa clasei şi păstrarea, demonstrativă, în bănci, a copiilor care nu s-au înscris, adică n-au plătit taxa de examinare. Un abuz conştient care separă suflete şi etichetează pe viaţă.

Pentru că statutul şi cota de încredere a „doamnei” sunt mereu sub lupa comunităţii, aceasta se va zbate neîncetat să aibă rezultate la concursuri, crispare care va pune stăpânire aproape orbeşte şi pe părinţi: nu vor avea altceva de făcut decât să aplaude cu frenezie temele kilometrice şi oboseala intelectuală de pe chipul copiilor lor.

Pentru că punctajul pentru gradaţia de merit se adună în funcţie de hârtiile doveditoare de la dosar, învăţătorul va căuta să facă paradă ostentativă de certificate şi medalii şi la festivitatea de premiere – unde, adesea, copiii buni primesc şi câte 12 diplome. E astfel, de la sine înţeles, că cei care au numai 11 se consideră rataţi şi ştiu că mama le va aduce aminte, subtil, acasă, că se „putea şi mai bine” – de exemplu vecina…

Când termină clasa a IV-a şi colectivul îşi ia rămas-bun de la „doamna” în termenii cei mai prietenoşi şi costisitori – pentru că „atenţia” de final trebuie să se diferenţieze net de cele ale generaţiilor anterioare, circulaţia elevului bun în natură se desfăşoară după aceleaşi legi ale mediului nostru şcolar.

La gimnaziu, clasei „bune” i se va da cea mai „bună” încadrare: adică profesorii cei mai „buni” ai şcolii. Aici e situaţia puţin caraghioasă, pentru că nicio şcoală nu deţine 12-13 profesori diferiţi şi buni în acelaşi timp. Aşa că un sacrificiu trebuie făcut. O fetiţă de clasa a VII-a îmi povestea, cu umor, de curând, cât s-a zbătut diriginta ei (care-l are pe fiu-său în clasă), să aducă celor 31 de colegi ai lor, cel puţin 3-4 profi buni, neapărat la Mate şi Română. Li s-a spus chiar copiilor să-l tolereze cu înţelepciune pe nebunul de la Geografie şi pe necalificata de la Tehnologică, pentru că numai aşa au învins la târguiala din cancelarie şi s-au ales cu ce doi profesori excelenţi la „disciplinele care contează”.

Şi în clasele V-VIII continuă exploatarea copiilor buni şi pregătirea lor, la meditaţii, cu profesorii de clasă. Daca, Doamne fereşte, vreun părinte are nesăbuinţa să îi ceară altei colege de catedră să-i mediteze fiul, aceasta va răspunde pioasă că nu i-ar face „prietenei” sale aşa ceva sau, îi va cere părintelui să jure discreţie totală. Există, desigur, o concurenţă neloială între cei mai populari meditatori ai oraşului, nemărturisită, plină de ambiţii, pe care părinţii o întreţin în folosul copiilor lor. Între copilul capabil şi profesorul care-l pregăteşte, se stabileşte mai mult o relaţie de impresariat – pentru că succesul primului e garanţia umflării portofoliului celuilalt.

În gimnaziu, copiii se mai relaxează – se prind uşor cum se împuşcă notele, ştiu să-şi ţină profii de vorbă, şă-şi amâne testele prin scuze de tot felul. Apare însă, treptat, o nouă categorie în clasă, mai subţire ca număr – grupa elevilor olimpici, cei care aduc „onoare” şcolii. Aceştia vor fi scutiţi de la multe ore în preajma concursurilor hotărâtoare, se vor pregăti separat cu profesorii lor care, mai bine, li se vor adresa doar lor, la predare, în clasă, ca să nu mai piardă vremea cu restul.

Din categoria copiilor care ieşeau odinioară în faţa clasei, ca să-i felicite „doamna”, râmân acum, vreo 5-6%; restul se plafonează sau învaţă despre ei că nu sunt suficient de buni. Spre disperarea părinţilor, care cu greu îşi revin din nedumerire, neînţelegând de ce un copil premiant a ajuns acum de nota 7-8. Meditaţiile rămân, în consecinţă, o cârjă permanentă şi un mod al familiei de a-şi plăti propria vinovăţie.

Oricum, la ciclul gimnazial, şcolile supravieţuiesc doar din numărul copiilor cu rezultate la olimpiadă. Restul nu mai contează. Pe fiecare an de studiu, chiar dacă există 4-5 clase paralele, de obicei una e considerată „bună”, iar profesorii alocaţi ei supravieţuiesc, şi ei, prin pregătirea creierelor care răzbesc. Aceste „oaze de inteligenţă” – se reduc treptat la un procent natural de maxim 6 – o doză de excelenţă despre care, statistic vorbind, se pare că există răspândită natural. Aceşti copii sunt capabili de eforturi susţinute, cu totul în afara programelor de la clasă, se specializează de mici, nu prea mai învaţă la celelalte discipline, deşi li se încheie media „10” la toate, cu înţelegere. Dacă în şcoală au norocul să întâlnescă şi un profesor cu adevărat „gifted” – ei îşi vor atinge spectaculos maturitatea la olimpiade internaţionale sau în proiectele creative pe care le share-uim cu atât patriotism şi solidaritate faţă de şcoala românească, pe facebook.

Cam tuturor elevilor din clasa „bună” li se încheie – merită sau nu – medii frumoase – adică niciun profesor nu îndrăzneşte să strice deciziile pozitive ale profelor de Română sau Mate. Ar fi păcat şi pentru şcoală, căci, la intrarea în liceu, se trag nişte linii care atestă câţi copii cu medii competitive are Şcoala X sau Y.

Toţi copiii „buni” ai celor 2-3 şcoli „bune” din oraş vor pica, invariabi, la cele 2 clase „bune” ale celor 2 mari licee cu tradiţie. Pe ei se vor bate – la numirea catedrelor – profesorii de liceu care dau meditaţii pe termen lung, pentru facultate. Trebuie musai ca în clasele nou-formate să se păstreze acelaşi amalgam fericit de familii „cu posibilităţi”.

Ce constatăm, privind înapoi, la circuitul elevului bun?

  1. Copiii sunt folosiţi ca resurse pentru supravieţuirea economică a profesorilor şi a şcolilor. Cât timp li se poate falsifica performanţa – e minunat, pentru că astfel îşi câştigă reputaţia multe şcoli primare ca fiind net superioare gimnaziului şi aşa mai departe.
  2. Nevoia aceasta de formare ilicită a claselor, împotriva legii învăţământului care asigură, chipurile, ocuparea democratică a locurilor în ordinea înscrierilor, e o formă disperată de evitare a mediocrităţii generalizate în rândul celorlalte cadre didactice.
  3. De la an la an, sunt din ce în ce mai mulţi copii lăsaţi în urmă. Şi pentru că programele sunt stufoase, desuete, irelevante, cu adevărat, abuzive. Numai că la ele s-au adaptat excelent profesorii „buni”, capabili să facă puţină lumină în mintea unor copii, cu sprijinul financiar al familiilor lor. Aceştia din urmă devin „norocul” şcolii şi vor fi cei care perpetueză bunul ei nume.
  4. În hora asta jalnică joacă părinţii, cu bună ştiinţă şi chiar o întreţin. De frică să nu le rămână copiii pe dinafara, închid ochii şi înghit.
  5. Toate neregulile – discriminarea elevilor, selecţia preferenţială a profesorilor la o anumită clasă, meditaţiile în grup cu copii de la propria clasă, cadoriseala, festivităţile de premiere umilitoare – se întâmplă cu aprobarea inspectoratelor. Acolo sunt numiţi oameni din categoria profesorilor care au uns de multă vreme acest sistem.
  6. Sistemul acesta de selecţie a copiilor perpetuează inegalităţile sociale: cei din familii „bune” au prioritate la start. Nu se ştie  câţi copii cu potenţial, din familii modeste, se pierd sau nu sunt descoperiţi niciodată.

Nu-mi permit să spun că fenomenul descris mai sus e general. Cititorii de faţă sunt, bineînţeles, excluşi. Este, însă, suficient de răspândit, ca să întreţină iluzia că sistemul nostru şcolar încă supravieţuieşte. Şcolile s-au ascuns perfect după paravanul câtorva inteligenţe răspândite natural, pe care şi le-au cultivat comod şi transformat în „brand-uri”. Realitatea este că aceşti copii sunt convenabili – cu ei s-ar fi făcut performanţă oriunde. Restul însă – marea lor masă – a fost abandonat, undeva prin clasa a II-a. Selecţia după criteriul capacităţii de a aduce medalii şcolii pune, din start, copiii, într-o relaţie nesănătoasă de concurenţă şi teamă. Media rămâne subdezvoltată, blocându-şi din start potenţialul în complexe de inferioritate şi crispări parentale că nu ţin pasul cu cei de sus.

Pe de altă parte, oamenii din sistem trebuie să fi ales, şi ei, calea supravieţuirii, chiar dacă una nedreaptă şi imorală. Cu actualele programe nu ai cum să ţii după tine întreaga clasă. Dacă ar fi să te ocupi de fiecare copil, ţi-ai îngropa pe veci reputaţia de profesor bun. În România nu stă nimeni să te-aplaude că i-ai ridicat pe toţi de la 5 la 8. Progresele substanţiale, cele în raport cu sine, nu sunt contabilizate. Doar cele strălucitoare, bune de adăugat în palmares, cele care se văd comparativ cu ceilalţi.

De aceea îi înţeleg pe colegii mei ambiţioşi de la catedră. Chiar dacă nu îi aprob. Prea multă materie, noţiuni peste nivelul vârstelor, teme redundante şi fără aplicaţie practică, testări naţionale încremenite în reproducere de informaţie – toate au dus la agăţarea de gâtul copiilor cu potenţial peste medie. Ei sunt singurii care mai aduc puţină mândrie profesională sau hrănesc numele şcolilor. Sub ei există o masă critică de inteligenţe insuficient dezvoltate, dar care trebuie absorbite şi camuflate de sistem.

Prin urmare, mediile universitare ştiu cel mai bine ce minţi nepregătite şi ce dezastre de logică şi înţelegere trebuie să valideze în examen, la rândul lor, ca să supravieţuiască.

E un ciclu complet – ca circuitul apei în natură – tot ce-a pornit de jos, din copilărie, cu inocenţă şi puţină ştiinţă, se întoarce exact la fel în societate, după nenumărate transformări aparente şi hocus-pocus instituţional. Singurul lucru care se pierde în acest circuit nestrămutat sunt exact premianţii noştri care, cel mai adesea, se evaporă prin străinătăţuri.

*Articol preluat de pe Contributors.ro

 

Semn: Doamna, profesori buni, nereguli, invatatoare, invatatoare bune