Fiecare generație are o poveste-vector, un fel de motiv, dat de alții pentru, care viața ar trebui să meargă înainte sau să capete un sens. 

Stră-străbunicii noștri vorbeau de pământ, de o palmă de pământ și propria ogradă - ca visul suprem care te eliberează și te hrănește.
Bunicii noștri vorbeau părinților lor de școală - să învețe carte, ca să nu rămână la coada vacii, să meargă la oraș și să trăiasca departe de noroi.
Părinții noștri ne-au vorbit despre cum să dăm din coate, să ne realizăm, să învățăm bine, să găsim o slujbă mai bună decât a vecinului, să ne cumpărăm o casă, o mașină, gresie nouă în baie din când în când, vacanțe peste hotare.

Toate poveștile erau despre ce să facem, ce să izbutim cu fapta, cu acțiunea, cu mintea, cu coatele, cu palmele, cu obiectele din jurul nostru.

Copiilor voștri de astăzi ce le spuneți? Care e povestea-vector? De ce trăiesc?

 

Un băiețel de vreo 4 ani trimite către o fetiță de 6, fire mari de spiderman, cu mâinile în atitudine de atac și sprâncene încruntate. Fetița le primește răzând, el țopăie amenințător și ridicol în jurul ei, amândoi inocenți și frumoși în stereotipia jocului cu supereroi.

Bunicul fetiței, urmărind scena, intervine cu supărare: " Nu crezi că pentru fetițe jocul ăsta e cam dur?"

Băiatul se duce înțelegător, copila rămâne cu imaginarele, dar deosebit de lipicioasele pânze între degete și cu grimasa nedumerită a jocului neterminat.

M-a urmărit scena, până când mintea mea a cules din stomac înțelesul ei, cu tot cu fiere.

Sensul ei vine de mii de ani și ține de cum ne înrobim copiii în prejudecăți sexiste.

Fetele, în general, sunt învățate de sute de generații încoace să își suprime latura agresivă. Să fie drăguțe, rezonabile, blânde, elegante. Băieții - să nu plângă, să nu simtă prea mult.

Femeile și-au înghițit dreptul la furie, la cuvânt perpendicular. N-au avut mereu voie să atace direct. De aceea, puterea lor s-a refugiat, probabil în forme subtile de manipulare. Le văd pe terenul de joacă, cel mai adesea, la fetițe - condiționări șoptite, șantaje discrete, amenințări cu pierderea pe viață a prieteniei, invidii teritoriale în colțul ochiului.

Bărbații și-au înghițit lacrimile. N-au voie să fie slabi. Agresivi, da. De aceea, puterea lor s-a refugiat în deconectare, în refuzul de a simți până la capăt. Văd stingeri de conflicte în pumni, fără cuvinte. Ștergeri pe ascuns de lacrimi și murmurat neștiut în barbă, ochi de oțel și priviri evitante.

Nu toți, desigur….

Nu vă speriați, oficial suntem bine și o să fim, in continuare, cu toții. Nu însă fiecare cu sine, cu totul. De aici, lupte de putere, suferințe, agresivitate în școli, în instituții și în cupluri.

Lăsați și fetele, și băieții să se joace cu mașini și păpuși deopotrivă, să fie eroi, și zâne împreună! Lăsați fetele să își exprime furia, agresivitatea, cuvintele-bolovani! Lăsați băieții să plângă, nu-i sh-sh-iți, nu le uscați trăirile din ochi și de pe obraji!

Toate emoțiile - inclusiv cele neplăcute, incomode și furtunoase trebuie integrate. Adică de marinat în ele cu răbdare, până ce fiecare își învață drumul personal către ieșire. Nu există băieți și fete aici, în lume, doar oameni mai sănătoși și compleți.

Există ceva mai presus - cu mult, mult mai "presus" - în cresterea unui copil decât tot ce facem, spunem sau suntem pentru el.

Este acea capacitate de a-l ține în brațe în inima ta mereu, fără nicio judecată, într-un miez neatins, dincolo de rutina zilnică, de apăsări, dezamăgiri, descumpăniri.

Natura umană e învățată să se fragmenteze, să se înstrăineze, să se deconecteze de la celălalt.

Este un exercițiu vital să îți imaginezi - măcar 10 minute pe zi - lumina care pornește din inima ta către el, să te conectezi conștient la el ca de la un suflet la altul. Altfel, viața e facută zi de zi din sute de momente de înstrăinare și tratare a celuilalt ca separat de tine. Multe temeri, griji administrative, reproșuri aparent justificate tulbură energia asta a ținerii în brațe, a ținerii în inimă.

Copiii se simt în întuneric, tensiune, nesiguri când - inconștient - nu mai au acces la energia iubirii tale necondiționate. Pe care o simt numai când tu ești conștient de ea.

Prea multe planuri, calcule, griji și agende de lucru nu înseamnă iubire pentru copil. Înseamnă doar responsabilitate. Iubirea e altceva: e puterea de a ține conștient în inimă vibrația celuilalt. Cu mult optimism și încredere că universul ăsta conspiră să ne fie bine, nu să învățăm să ne ferim de viață.

 

Înainte de orice căsătorie, in viața omului ar fi minunat de bine să intervină întâi căsătoria cu sine.

Înainte de a face un copil, ar fi incredibil de bine să îți devii mamă și tată ție mai întâi. Să înveți să te iubești și să te crești pe tine înainte de a te ocupa de altul.

Înainte de a muri ar fi eliberator de bine să moară întâi ego-ul tău, atașamentul de nume, statut, de istoria lucrurilor pe care le-ai facut. Să înveți să treci dincolo inainte de trecerea fizică.

Toate treptele în exterior nu pot fi nicicum urcate fără coborâre în sine, fără răsturnare întâi către interior a tot ce vrei să modifici în lume. Nici iubirea, nici procreația, nici moartea n-au sens în lumea fizică până ce n-ai învățat să le treci întâi prin tine înainte de a te trece ele pe tine.

Ascultarea de părinți e, la copii, direct proporțională cu dispozițiile de joacă ale adultului. 
Un copil e cu atât mai matur, mai serios și mai echilibrat cu cât părinții lui știu să fie mai jucăuși, mai surprinzători și mai creativi.

Copiii cuminți au părinți nebunatici.

Cei care vă jucați pur și simplu cu copiii, fără agendă, fără nu știu ce scop educativ; cei care râdeți din inimă alături de ei, care sunteți amuzanți din vocație, cei cu sufletul ușor și mintea capabilă să vadă dragoni pe stradă in loc de mașini, aripi de păsăroi invizibil în loc de frunze căzătoare, carapace de țestoasă în loc de cutia de pantofi; cei care vorbiți seara cu elefanții roz de pe pereți și cu monștri blegoși de sub bat - voi, tocmai voi o să aveți copii conectați, gata să asculte.

Faceți o socoteală seara la culcare: cât limbaj administrativ ați plouat peste capul copilului: "du-te, pune, fă, îmbracă-te, strânge, spală-te, culcă-te, grăbește-te" și cât la sută ați trimis cuvinte din raze, din stropi, din inimă, din cer, din duhul jocului.

Părinții "neserioși" au copii care acceptă reguli serioase cu ușurință. Pentru că își văd părinții angajați cu adevărat în bucuria vieții, sunt gata să ia la pachet cu ea și limitele. Cine face din reguli un scop în sine, pierde în fața copilului. Pentru că el știe deja despre ce e viața. Și știe și cât de trist e un adult care a uitat.