Unul dintre lucrurile care fac tare rău copiilor și pe care noi, părinții și profesorii lor, îl practicăm chiar și din iubire, este comparația pe câtă productivitate aduce în lume mintea lor. Dacă unul e mai isteț, mai rapid, mai logic, mai talentat față de fratele sau colegul său sigur va 
stârni mai multe laude și aprecieri explicite. Se va simți mai bun decât celălalt. Acesta din urmă va ajunge să creadă despre sine că e mai puțin ca om.

Ce nu înțelegem noi este, grosier spus, ce procent ocupă mintea în totalitatea unui om. Că dacă ajungi să atașezi definiția copilului tău de cât, ce și cum produce el în lume - note, proiecte, medalii, admirație de la ceilalți - ajungi, practic, să îl reduci la coaja lui, la sistemul lui de navigare prin ceea ce numim realitatea noastră comună.

Sună teribil de naiv și comun, dar omul este cu mult mai mult decât mintea lui. Copiii învață, prin abuzul pe care îl dăm judecându-le doar productivitatea, să se uite pe sine, să nu își simtă spiritul. Copilul tău - chiar dacă e de 4 la școală, ultimul, lent, mototol, obișnuit, mediocru - este spirit, este simțire, este prezență, este umor, este empatie, este comunicare, este ce visează, ce speră. Nu doar ce știe, ce aplică, ce evaluează sau ce creează.

Valoarea unui om stă și dincolo de operațiile lui mentale. Foarte puțini dintre noi știm să arătăm copiilor că îi vedem și îi validăm dincolo de gimnastica minții lor și de ce fac ei, la vedere, în plan fizic, productiv.

Omul crește bine, fericit și echilibrat, chiar ancorat în a face, a izbândi, a câștiga, dacă i-a fost întâi sărbătorită ființa, prezența în lume. E vorba de emoția pe care o ai la nașterea copilului tău: el nu face nimic, doar stă acolo întins si este prețios peste măsură, nu-i așa?

Pentru începutul ăsta de an școlar, ca să vă ajutați cu adevărat copiii, faceți asta măcar o dată pe zi, 5 min.: regresați la starea pe care ați avut-o acolo, la maternitate, când numai prezența lui era suficientă, incredibil de valoroasă.

De acolo, din starea de sărbătorire a ființei, vin toate deciziile corecte. Nu din așteptările de împlinire a nu-știu-cărui potențial, nu din planurile de succes academic. 
Doar din puterea de a ști, măcar 5 minute pe zi, că fiecare din noi e cu mult mai mult decât ce produce la exterior.

Se tot scrie, se tot spune cât de aiurea au devenit generațiile de copii și tineri, în ziua de astăzi. Cât de aroganți, leneși, neatenți, hipersensibili, neempatici, neascultători și obraznici sunt...

Eu lucrez tot timpul cu copiii ăștia. În tabere, la ateliere, la școală. Lucrez și cu o mulțime de profesori, mai tineri sau mai în vârstă.

Singurii care îi văd așa - și nu sunt puțini - sunt adulții care încă nu se cunosc suficient pe sine și care încă trăiesc în neiubire de sine.

Se schimbă total în lume paradigma educației și relația profesor-copil, părinte-copil. Se schimbă dramatic și dureros. Cine se uită la suprafață, va vedea, ce-i drept, nesimțire, nepăsare, pierderea regulilor și a bunului-simț.

Copiii devin din ce în ce mai nereactivi la autoritatea formală. Copiii n-or să ne mai asculte pentru că sunt copii și noi - adulți. Pur și simplu n-o să se mai pună problema de ascultare. Școala, în forma ei veche, va pierde teren enorm. Psihologia, în forma ei comercială, va inventa zeci de noi boli de atenție, de opoziție, de motivație, de concentrare, de comunicare, de relaționare. Toate, formulate din perspectiva supunerii la ordinea majoritară și tradițională.

Ca să te ”asculte” copilul de astăzi, trebuie să fii mai mult decât rolul tău de profesor sau părinte. Trebuie să fii un om pasional, puternic, cu vibrații înalte, cu chef de viață, cu energie care să îi cuprindă pe toți. Ascultarea va fi înlocuită de acceptare:”Te accept și te integrez ca sursă pentru creșterea mea, pentru că mă vezi, mă înțelegi și te deschizi spre mine. Nu pentru că aștepți să fac eu asta pentru tine.”

Copilul de astăzi nu te ascultă pentru că ai mai mulți ani sau un rol dat de șederea ta pe pământ mai avansată în timp.

Te ascultă dacă le ții spațiul în trăirile tale, dacă te încânți, te miri în jurul lor, dacă te bucuri de cine ești și de ce faci, dacă ești tonic, neînfricat și vulnerabil în același timp. Dacă ești prezent pentru ei, fără să judeci.

Copiii de azi te ascultă dacă știi cine ești tu deja, dacă ești centrat în esența ta, coerent cu tine, clar în direcția pe care le-o dai.

Știu că unii vi se par nesimțiți, hipersensibili, agitați, neatenți, impulsivi, needucați. Ei devin așa în jurul oamenilor care cred că le pot fi profesori și părinți din poziția tradiției pe care le-o mai dă o instituție sau alta. Copiii de azi au un nas special pentru detactarea eurilor inflamate, a celor care, dacă se numesc profesori sau părinți, cred că au toată autoritatea să educe. Adică să ofere ceva când ei înșiși sunt tulburați, în conflict, înțepeniți în critici și judecăți.

Copiii de azi sunt pretențioși și incomozi emoțional, pentru că au crescut printre oameni care abia se trezesc la nivelul de conștiință de care au ei nevoie ca să construiască această lume. Ei nu vor mai avea nevoie să asculte pe nimeni. Doar să integreze, să accepte și să se deschidă pentru părinții sau dascălii care pot face aceleași lucruri către ei.

 
Pun palma streașină la ochi și cat în zare să văd - dacă s-o fluiera adunarea - cine poate face reforma educației în România.

Ce văd, ce citesc?

- câțiva interesanți care scriu detașat despre copii și școli, mai mult ca exercițiu filozofic;
- câțiva funcționari ministeriali care scriu cu perdea și se ascund după limbaj tehnic ca să nu își asume dezgustul intim și totuși destabilizator de scaun;
- câteva figuri profesorale respectate în țară care, deși bine intenționate, scapă cu multă inocență o groază de sintagme trădătoare de mentalitate autocrată, birocratică și înțepenită în inflamări egoice;
- câțiva cercetători/funcționari care nu pot scăpa de formulări lemno-stufoase, cuminți și ei în scaune dependente de alții mai sus;
- câteva ong-uri care colaborează perfect cu Ministerul și care au tot interesul să nu deranjeze pe nimeni acolo;
- un mediu universitar pedagogic unde studenții mărturisesc că dorm la mai mult de jumătate din cursuri și unde se poate califica, la distanță, și fosta femeie de serviciu de la poștă, dacă își plătește taxa anuală; 
- o masă de profesori debusolați, peste care au trecut n-șpe mii de obositoare schimbări fără sens; fără cunoștințe metodologice și pedagogice de formare a gândirii critice și creative;
- câteva bloguri mari de parenting care amestecă hrănitul la sân cu articole despre manualele copiilor;
- câte o tânără profesoară din sistem cu mentalitate apostolică pe tărâmuri rurale unde te împinge sistemul dacă nu vorbești frumos;
- câteva școli private care au vrut marea cu sarea dar li s-a tăiat nasul acum cu impozite pe salarii și alte dări de numai educație nu mai ai chef să faci - decât dacă e cel puțin de 1000 euro/lună;
- câțiva reprezentanți din presă care vânează subiecte la început și final de an școlar, ca să-și facă și norma pe Educație;
- inspectorate și CCD-uri unde încă te duci cu sacoșica/pliculețul dacă vrei un post mai bunicel;
- un ministru agramat, cu aura maiștrilor de pe platforma siderurgică de odinioară și un brav partid la conducere care ar însemna să se îngroape pe veci dacă saltă puțin intelectul acestei țări prin vreo reformă, doamne ferește!

Nu o fac pe deșteapta aici. Și eu sunt undeva în liniuțele de mai sus.

Jale mare, fraților! N-avem cu cine! Nu se gândește nimeni la copii ca la o investiție pe termen lung în sens mai generos, pentru bunăstarea colectivă sau binele general. Toată lumea e pe modul de supraviețuire - urma scapă turma. N-ai cum să evoluezi intelectual și spiritual ca nație când fiecare părinte, profesor, politician sau funcționar se gândește doar la fundul lui. Nu există evoluție, nici individuală, nici colectivă, când fiecare dintre noi are sistemul limbic bășicat și inflamat în starea asta de luptă sau de camuflare. Țara asta e condamnată să nu facă saltul peste individualism. Suntem, poate, prea răniți fiecare, sufletește, prea atonici emoțional, prea cu vălul pe față ca să facem un salt curajos și dureros.

 
Despre copiii care învață scrisul-cititul-socotitul foarte devreme, înaintea școlarizării ...

Am văzut pe un grup de părinți câte păreri și contradicții...

Felul în care școala a distribuit materia, pe vârste și ani școlari e unul statistic și orientativ. Nu reprezintă norma sau ritmul natural în care ar trebui să crească un copil.

Dacă la 4 ani copilul tău citește, dă-i! Nu îl tine pe loc, nu te gândi că se va plictisi la școală. Apetitul intelectual e energie vie, nu te poți pune împotriva lui, nici lăsa la foc mocnit de dragul unor convenții sociale. Dacă un copil are un intelect precoce, hrănește-i-l pentru că astfel satisfaci o nevoie fundamentală ca foamea sau dragostea.

Am cunoscut recent un băiețel mult peste media vârstei lui. Tatăl lui - îmi spunea - s-a abținut să-i dea ce cere deja creierul lui. Mi-a zis că îi e frică. Frică de ce? Societatea noastră are o mare stimă și complex de inferioritate în același timp pentru omul inteligent. El e un fel de amenințare a mediocrității majoritare, și, deci, un punct de referință de la care noi, restul, parcă ne vedem mai jos. Tare multe prejudecăți și sfieli provinciale avem față de intelect, pentru că îl percepem ca pe singura dimensiune care contează cu adevărat în devenire. Este capcana omului consumator, productiv, crescut în paradigmă deterministă.

Inteligența mare nu e nici o ciudățenie, dar nici un fericit bilet la loteria vieții. Sunt copii precoce care reușesc să gestioneze limbajul programării, de pildă, de la 6 ani, dar încă au probleme în a fi empatici, prezenți, cu tact sau spontaneintate la datele din interacțiunile sociale.

Mai mereu există ceva necesare dezechilibre în noi, ca să existe astfel o dinamică a creșterii și un simț al evoluției personale.

Deci, nici nu vă exaltați, nici nu vă ascundeți dacă aveți un copil superinteligent! Căutați să hrăniți din plin toate lucrurile care îi vin ușor și, mai ales, căutați să echilibrați celelalte dimensiuni ale sale: corpul - motricitatea, relațiile sociale, gestionarea propriilor simțiri.

Cât despre plictisul la școală, nu vă îngrijorați! Un copil care integrează un intelect dezvoltat nativ cu ceva creștere socio-emoțională, nu se va plictisi niciodată! Va avea suficientă toleranță la frustrare, răbdare, imaginație, toleranță să se bucure de ceilalți! Acestea din urmă sunt aripile unui intelect superior. Acolo au parinții de crescut mult în copil, fără să răsufle deloc ușurați că mintea lor poate face deja hocus-pocus!

Deci, în discuțiile pe forum, n-aș anunța încă bucuria de a avea un copil tare inteligent. Nici nu m-aș speria! Aș încerca să caut echilibrul în dezvoltarea lui, fără să pun frână minții. Statistic, 3 sferturi din inteligențele supradotate ale omenirii nu devin productive pentru că nu se asociază la timp cu un caracter crescut conștient de familii: răbdarea, recunoștința, empatia, colaborarea, reziliența, responsabilitatea, morala.

 
Mamaia a fost cea care mi-a zis prima oară că e un Dumnezeu deasupra noastră care ne păzește, ne judecă, ne iubește și ne apără. Avea o revistă colorată cu un Isus tânăr și frumos către care alergau copiii într-un câmp verde, plin de flori. Mi-a zis că pe copii îi iubește și îi iartă oricum, că ei nu știu de ce fac greșeli.

M-am tot întrebat din ce moment al vieții mele Dumnezeu nu mi-ar mai trece așa ușor cu vederea minusurile. Am tot pândit să văd dacă e ieri sau alaltăieriziua când nu mai sunt copil și tot ce fac atârnă deja la judecată. Mă tot bucuram că poate nu de azi, că încă, poate, sunt liberă să greșesc.

Nu știu când își predau copiii capacitatea asta de a se vedea pe ei înșiși, altora - părinților, profesorilor, unui dumnezeu pedepsitor, vecinilor care judecă, sefului care critică.
Și mai știu și că plecăciunea asta în fața măreției vieții e sănătoasă - acceptarea că nu avem controlul deplin, că suntem în fluxul unei conștiințe mai presus de noi.

Dar de ce nu spunem așa copiilor? Că nu e niciun polițist deasupra capului, că fiecare are în el puterea de a se urmări, detașat și iubitor, de dincolo de gânduri și de dramele vieții? De ce nu spunem copiilor că pot trăi și în lume, și în sine ca prezență mereu conștientă, ca voce care se ajută, se îmbărbătează, se mustră, se iartă, se iubește?

De ce am dezvoltat atâtea tehnici de control parental și atât de puține reflexe de a-i orienta, de mici, către lumea asta interioară, capabilă să se auto-observe - "ce simt, de ce simt, ce gândesc, ce îmi aduce gândul ăsta, ce simte celălalt, ce idei ne folosesc, ce idei ne surpă?"

Ăsta e viitorul educației sau coloana vertebrală a oricărei creșteri personale: tradiționala învățare a modului în care poți opera productiv în lume, cuplată cu puterea de a sta prezent dincolo de ce se întâmplă propriu-zis, de a te observa din exterior și a-ți alege conștient emoțiile și gândurile, fără a te lăsa trăit, la întâmplare, de ele. Și, mai ales, fără a te simți judecat și învinovățit.

Creșterea unui copil cu "așa nu e bine/nu-i frumos ce faci/ dacă faci așa, atunci nu ..." este calea cea mai agresivă de a-l jefui de propriul sistem de ghidaj, de puterea de a vedea că există mai ales în el sursa rezolvărilor.

Inclusiv sistemul nostru pedagogic ignoră total nevoia de a sta în spațiul unei întrebări, de a amâna răspunsul autorității cu energia pe care o aduc eu, copilul, în cunoaștere: "cum ar fi dacă, poate fi și așa, ar putea fi și opusul, ce ar fi fost dacă... "

Scoateți din capul copiilor pe polițistul gândurilor și deciziilor lor! Dați-le încrederea că ei au și libertatea, și înțelepciunea alegerii! Nu-i aruncați în lume cu telecomanda în mâna voastră sau a altuia și nu până nu au descoperit cât de buni martori și prieteni își pot fie sieși, înainte de oricine altcineva!