Despre copilul slab acum - lent, greoi, în urmă. Și, despre eterna frică "dacă-i prost copilul meu?".

Citește greu, socotește greu, vorbește greu, gândește greu.

Și părinții, și dascălii cred că el, de fapt, dacă ar vrea, s-ar ridica la nivelul mediei. Deci, e slab pentru că nu vrea.

Voința e un centru energetic viu dacă există suficientă liniște interioară.
Uneori, copiii "slabi" sunt doar foarte apăsați sufletește. De prea multe ori răniți sau cu frici mari, centrul de comandă al intelectului: atenția și autocontrolul - nu se dezvoltă, pentru că primește doar mesajele de supraviețuire.

Alteori, copilul "greoi" are alte praguri de salt cognitiv. Are nevoie să "stea" mai mult în conceptul abstract, să îl pipăie, să îl miște, să îi găsească asocieri în lumea imediată. 
Copiii greoi sunt repede catalogați și târâți prin aceeași materie, în același ritm cu media clasei. Li se arată mereu unde NU au ajuns. Și dascălilor lor, și părinților lor le e frică să se întoarcă înapoi, exact la momentul de unde a rămas "în urmă". Sunt mereu expuși la ce NU POT face, cu iluzia oarbă a adultului opac că ei, de fapt, NU VOR.

"Nu vrea să fie atent!", "Nu vrea să stea liniștit!", " Nu vrea să finalizeze!". Atenția voluntară, ascultarea activă, perseverența vin dintr-un mușchi interior care se va fi format - în ritmul fiecăruia - dacă adulții VOR să pună mâna pe carte și să înțeleagă resorturi umane simple.
Copilul lent nu e prost. Poate avea o extraordinară inteligență tactilă, naturalistă, socială, introspectivă, muzicală, fizică. Sau le poate avea pe toate ok, mai puțin logica secvențială, analitică. Programele noastre însă sunt scrise doar din perspectiva asta de pâlnie a minții analitice. Nu încap toți în ea, deci nu pot, deci nu vor.

Copiii care rămân în urmă față de norma artificială a programei școlare au nevoie de programe personale, cu ținte imediate și pe termen lung, în totală eliberare de restul programelor standard. Cine are curajul să apuce copilul slab de acolo de unde e el și să nu se mai cramponeze de norma cronologică pe clase, are șanse să îl ajute.

Am recuperat mulți copii rămași 3-4 ani în urmă. Numai după ce am aruncat programele și am identificat "ground zero" - momentul de unde el a fost lăsat să creadă că nu mai poate.

 
Și dacă ești o familie excelentă, educată, iubitoare, sinteză a tuturor recomandărilor parentale și psihologice, a tuturor intențiilor și faptelor bune, tot va trebui să aduci copilului tău și tristețe, si frustrare, și nedreptate, și durere.

Nu ai cum să te sustragi de la viață. Natura a pus înțelepciunea abuzului inerent în orice familie, pentru că fără contrast, conflict și polaritate nu există creștere, expansiune, conștiința propriei identități. La sfârșitul zilei, orice familie, oricât de bună, e abuzivă în doza cel puțin naturală care declanșează identitatea separată a celui care vine pe lume în sânul ei.

Toți părinții, oricât de dedicați copiilor lor, poartă în capul lor o lume subconștientă care va produce conflict, coliziune. Orice familie simulează lumea de afară, pe tot evantaiul durerilor sau împlinirilor umane.

Asta nu ne absolvă de responsabilitatea celorlalte ingrediente salvatoare, care îl fac pe copil să supraviețuiască sănătos limitelor noastre de evoluție: optimismul, conștiența, creativitatea, încrederea și acceptarea că niciun copil nu e al nostru. Singurul lucru care diferențiază net o familie bună de una rea e gradul de conștiență a fiecăreia.

 
"Potențialul de împlinit al copilului meu" - una dintre cele mai periculoase sintagme în educație. O sabie cu două tăișuri.

Dacă îți vezi copilul ca pe ceva latent care așteaptă să iasă la iveală sau trebuie stimulat să iasă, e posibil să crezi că ce e el acum nu e suficient. Că nu e complet, că e predispus să se piardă. Că natura umană insăși deviază de la sensul său dacă nu e ținută în frâu.

Mai grav e că e posibil să înceapă și el să creadă asta: că nu e valoros până nu se dovedește pe sine. Că viața lui nu are sens dacă nu produce, dacă nu se aliniază așteptărilor celorlalți.

Cu potențialul ăsta în mână, o să te tot agiți pe lângă el, luându-ți rolul de manager al vieții lui: planificator, corector, optimizator. Imediat o să deducă și el că viața lui e scrisă în agenda altcuiva, e ceva de împlinit, nu de ratat.

Potențialul ne confiscă de la prezent. De la cine e copilul acum. Trăitul în viitor, în imaginea unei împliniri ulterioare ne face să etichetăm, să judecăm, să fim mereu nemulțumiți in raport cu ținta.

Nu există potențial neîmplinit. Fiecare e cea mai bună versiune a lui acum și aici. Dacă să zicem, un copil cu o minte matematică extraordinară ajunge grădinar, tot nu înseamnă că s-a ratat. Ce este adultul grădinar de acum fată de promițătorul matematician de altă dată este exact momentul care îi slujește cel mai bine trăirilor personale. Este tot ce a ales el, conștient și mai ales subconștient să fie ca să se înțeleagă și să se simtă pe sine mai bine. El poate să știe asta sau nu. Nu contează. Fiecare moment bate la ușă cu ceva. Unii deschid, alții stau blocați afară.

Nu există viață care a schimbat greșit macazul. Nici copil care nu-și împlinește potențialul. Există numai judecățile noastre sociale și copii crescuți de părinți plini de ego și percepții strict mecaniciste asupra lumii.

 
N-am mai scris despre școala românească. Mi-am dat seama că oamenii s-au obișnuit cu cinismul stării de avarie în România.

Sunt și părinți care vor fi știut să meargă împotriva curentului, dar marea turmă a tării ăsteia încă susține corupția, putrefacția și retardul spiritual al școlii de acum.

A apărut iluzia că există în sistem școli bune, cu selecție de copii și cadre, unde aspirăm să ne băgăm copilul, pe modul "supravietuire". Da, copiii fac carte acolo, dar o carte ca un colac de salvare: fără dimensiunea creativității, a cercetării, a pasiunii. O fac înghesuită repede, pentru menținerea portofoliului unor profesori care s-ar pierde și ei în irelevanța sistemului, dacă n-ar mai avea palmaresul unor străluciri de medalii.

Unde ajung acești copii buni? Sunt ei dezvoltați pe dinăuntru? Le-a funcționat învățarea ca o expansiune a spațiului interior? Știu cine sunt dincolo de lucrurile pentru care îi congratulează lumea?

Eu am fost un astfel de copil, competitiv și premiant. Am aparținut unor comunități școlare așa-zis elitiste. Multele mele cunoștințe sau competențe superioare n-au făcut doi bani în ziua în care am înțeles că nu știu să fiu în afara numelui sau a realizărilor personale. Că pasiunea, sistemul de ghidaj interior, puterea de a crea ceva, de a fi fericit - vin mai ales la oamenii care au învățat în copilăria lor liberi de presiunea agendelor altcuiva, liberi de frica ratării, a judecății, liberi de teama că altul e mai bun, deci, mai sus pe curba imaginară a valorii umane.

Asta nu înseamnă că nu avem ambiții sau că nu merită să fim conștienți de concurență, competență, excelență. Numai că nu știu câți dintre copiii băgați în puținele clase bune sau școli bune din România, ca pe niște plute lângă un Titanic în scufundare, au șansa să guste libertatea explorării și liniștea de a trăi în spațiul interior al propriilor curiozități. De ce? Pentru că trăiesc cu apăsarea lui "trebuie să confirm", "să arăt că merit să fiu aici", adică să amân întâlnirea cu cine sunt eu, ce simt eu, ce vreau eu.

Carte se face pentru expansiunea propriului spirit. La noi încă se face, doar ca să camuflăm dezastrul majoritar.

 
Am cunoscut părinți - femei, mai ales - pornind pe drumul ăsta al conștientizării de sine și al curățării interioare, spre a fi mai buni pentru copiii lor.

Problema e că nu funcționează nimic dacă apuci calea asta cu sentimentul că trebuie să repari ceva în tine. Deși par bine intenționate, 
reparațiile interioare te fac intâi să te simți vinovată pentru ceea ce ești.

De asta, din start, te afli în conflict cu tine, chiar dacă planul era exact opusul.

Sursa oricărei reparații este integrarea sau recuperarea părților pierdute, nu decuparea și alungarea altora.

Deci, din păcate, poți porni pe un drum nou tot cu haina veche a învinovățirilor și a neiubirii de sine. Cu sentimentul toxic că trebuie să faci ceva repede pentru ca să nu sufere altul, respectiv, copilul. Asta te aduce la nebunie și conflict și mai mare. Ajungi să scuipi pe copii și mai multă fiere interioară, după o vreme în care ai suprimat cu aparent calm, emoții și mai puternice.

Deci, dacă e să vorbim de curățări interioare, cred că prima treaptă e să stai cu tine și să accepți, până ajungi să și iubești, tot ce e defect acolo. Până capeți energia ne-luptei, până te simți întreagă, chiar dacă plină de răni. Abia de atunci incolo, când ești capabilă să simți empatie pentru tine, n-o să mai țipi la copil, n-o să mai iei stângăciile sau boacănele lui ca pe amenințări ale devenirii lui în viitor.

Felul în care vorbim copiilor noștri este exact felul în care ne vorbim nouă însene. Când ne răstim la ei, e timpul să învățăm să iubim în noi bucata aia care a plecat cândva, de rușine, de frică sau pentru că nu părea acceptabilă în ochii altuia.