Cercetările arată că:
- academismul devreme omoară dispozițiile intelectuale. Copiii care-s forțați să citească, socotească devreme și complicat arată bine când sunt mici - par deștepți și "lucrați" DAR, urmăriți și testați în timp, la 10 și 15 ani, nu mai sunt diferiți de cei care au început mai târziu. Se estompează decalajele.

- cei forțați și împinși nenatural întru cunoaștere abstractă nu își mai păstrează vii dispozițiile intelectuale: curiozitatea, angajamentul de durată pe sarcina de lucru, persistența în căutarea unui răspuns, dorința de învățare pentru tot restul vieții.

În anii preșcolari și clasele I-IV se pun DEFINITIV bazele acestor dispoziții și atitudini față de învățare. Dacă ne concentrăm pe băgat pe gât materie, se înfundă ramificațiile fine ale gândirii; rămân câteva canale principale ale raționamentelor de bază, fără intuiții, creativitate și nervul descoperirii sau al învățării de plăcere.

profesori care dictează lecțiile în caiete cuvânt cu cuvânt din carte;

- ore care nu se țin; profii nu vin;
- ore la care profii vin cu 20 de minute întârziere și care își petrec încă alte 10 strigând catalogul;
- note obținute din așa-zis referate, care-s, de fapt, rezumate după lecțiile de manual;
- ore la care proful vine și cere copiilor să facă exerciții din manual, fără niciun feed-back, în timp ce el își face o treabă personală la catedră; 
- ore în care profa vorbește singură, recită lecția de două ori pentru că încă nu s-a sunat;
- ore de informatică, în care nu se deschid calculatoarele, pentru că e loc de scris în caiete;
- ore lungi, teoretice, fără dialog, cu multe capete în adormire, pe bancă;
- suflete îngrijorate că timpul trece încet la școală, iar după-amiezile vin cu meditații multe, când începe, de fapt, treaba cu adevărat;
- manuale din 2004, inclusiv la TIC sau Informatică; unele care dau definiția imprimantei și a hârtiei de imprimantă, printre altele - ca și cum vorbim de o lume extraterestră;
- profesori neconectați, cu priviri fixe, peste capetele elevilor, care par, în sfârșit, vii când formulează câte o amenințare;
- copii obosiți, cărora li se predă încet, picătură cu picătură cum să omori timp, cum să trăiești viața de formă, cum să te faci că ești în treabă.
- oameni care vin la clasă fără nicio teamă că își pierd slujba, indiferent cât de mare e timpul petrecut făcând NIMIC.

La tv se vorbește despre manuale, despre fața lui Pop, despre auxiliare, despre limba lui Pop, despre programe, despre cât de caraghios e Pop.

Aa, da, și există în România și câțiva profesori minunați, și câteva proiecte extraordinare la firul ierbii, și câțiva oameni dedicați. Numai că marea de suflete care canalizează viitorul acestei țări face ce am scris mai sus - culmea, la școli și licee de top.


Dar nu-i nimic, că noi avem de vorbit tot despre Pop :(

 
Un fenoment interesant pe care l-am remarcat la atelierele de evaluare a preșcolarului este unul tocmai confirmat acum științific, de ipotezele deja verificate ale unui cercetător avansat - Dr. Ron Taffel.
 
Despre ce  e vorba? Nu cred că există vreun profesor pe lumea asta care să nu fi remarcat nivelul mult ridicat de anxietate al generațiilor actuale: copii agitați, reactivi, impulsivi, incapabili de autoreglare a emoțiilor în .fața frustrărilor obișnuite, agresivi, hiperactivi, neconcentrați, fără reziliență și răbdare. Mi s-a părut mereu că în fiecare copil al lumii moderne locuiesc două identități distincte: una este copilul propriu-zis, cu vârsta, nevoile lui emoționale și cognitive în creștre: copilul care se bucură de jocuri simple, de surprize banale, de atenția mea sau validările pas-cu-pas.
 
Celălalt e copilul emancipat - cel care e bombardat de știri, tehnologie, trenduri cool, informații complexe, realități din partea cealaltă a globului. Copilul acesta știe și înțelege multe, vrea să crească repede, e iute în gândire, nerăbdător să avanseze, să copieze moda, să intre în ritmul actualității. Distanța între vârsta cronologică și vârsta sincronă contemporană pe care o trăim cu toții în beat-urile muzicii de la radio sau în trepidațiile catastrofice ale ultimelor știri produce în copilul de astăzi o scindare vizibilă. Una pe care o simțim acasă și în clase, în felul lor ușor nevrotic și aparent obraznic.
 
 Soluția? Actul pedagogic trebuie să învețe să urmărească strâns cele mai importante descoperiri despre creierul uman și să aplice în clasă o permanentă reechilibrare a celor două vârste, cu două nevoi distincte, uneori concurente.  Realitatea asta nu mai poate fi schimbată. Lumea este așa cum este. Nivelul de anxietate, da, poate fi micşorat, doar dacă reușim să înțelegem ce se petrece exact cu cele două voci existente aproape în fiecare dintre copiii noștri: una surprinzător de matură și sofisticată și, cealaltă, simplă, inocentă și dornică de recunoștere și acceptare.  Așa că educația prin blam, atenționări și pedepse e inutilă. Ea accentuează prăpastia între cele două identități și ne aruncă, pe noi, adulții, în țara orbilor, incapabili să vedem că ce se petrece cu copiii noștri nu ține de voința lor, ci de instruirea noastră.
 
Scopul școlii sau al oricărui proiect educațional NU este distracția copilului, nici obținerea unei permanente stări de bine. Cu asta se ocupă petrecerile sau programele de entertainment.

Totuși, ÎN TIMP, dacă e bun, un program educațional va aduce și stare de satisfacție și bucurie. Dar numai după ce copilul sau învățăcelul de orice fel va fi cunoscut și tensiuni cognitive, și frustrări, și eșecuri aducătoare de tristețe, și relații sociale purtătoare de tensiuni, și ipoteze amar testate pe drumuri înfundate, și sentimentul că nu mai poți sau nu îți e ușor deloc, și impresia că o iei de la zero cand te aștepți mai puțin etc.

Deci, dragi părinți, măsurați valoarea unui dascăl sau program și prin puterea acestora de a antrena gama asta de emoție aparent ”neplăcută”, ”incomodă”. Dacă și nu mai dacă ea nu se trage din gustul umilinței, al etichetării, al rușinii, al invalidării.

Dacă un educator pune presiune pe copilul vostru, iar acestuia nu-i place, pentru că este totuși obișnuit să fie doar ”fericit” de ceilalți, cântăriți dacă starea lui de disconfort se trage din veninul umilințelor sau al comparațiilor valorice - care sunt toxice sau, pur și simplu, a venit timpul să îi fie greu ca să învețe să se simtă pe sine, să își cunoască limitele și puterea de a trece dincolo de ele. După această stare de ”nebine”, vine, vă promit, starea de distracție și fericire pe care o vreți cu toții. Dar numai după ce fiecare simte că a depășit singur o barieră, că s-a crescut pe sine din puțin greu.

Nu știu ce e cu generația asta de părinți, dar tot mai mulți educatori îmi spun că mami și tati își iau reperele acum din starea de bine a copilului, pe care și-o doresc continuă. Nu! Tristețile, frustrările, supărările sunt tare bune, dacă știi să faci din ele sursă de creștere: nu te temi, le susții, le simți până la capăt și înveți ce e dincolo de ele. Singurele supărări proaste sunt cele care rănesc copilul în esența lui, în demnitatea de om. Restul sunt doar surse bune de creștere! Chiar dacă incomode și inconfortabile!

 
Poți să-l înveți pe un copil, prin instrucție directă, să gândească, să găsească sensul experiențelor lui, să înțeleagă cu adevărat ce știe deja, să-și formeze o deprindere, să memoreze informație, să conecteze cunoștințe.

Paradoxal însă, ce îl ajută cu adevărat în viață nu poate fi niciodată predat direct la lecție, format prin explicație și exercițiu. E vorba de dispoziții și de emoții.

Nu poți niciodată instrui un copil să aibă o dispoziție anume. Nu poți niciodată preda abilitatea cuiva de a simți. (de aia sunt total împotriva cursurilor de dezvoltare emoțională care obiectivează sentimentele, le etichetează și le clasifică în joc de rol artificial, în înscenări neautentice).

Și ce înseamnă o dispoziție? De pildă, un copil poate fi instruit să citească fluent și corect, dar niciodată făcut - prin povețe, explicații și prelegeri - să aibă dispoziția de a citi pe termen lung, cu pasiune și interes, independent. Nu poți instrui un copil să aibă curiozități diverse, nici tendința de a cerceta un lucru în mai multe etape, de a-și menține interesul într-o direcție sau alta pentru a afla mai mult. Niciunul din aceste lucruri nu se învață prin explicații, îndemnuri sau sfaturi.

Nu poți ține prelegeri copiilor sau flutura amenințări despre ratare în speranța că formezi în ei curiozitate, reziliență, răbdare, ascultare conștientă, atenție voluntară.

Dispozițiile bune și un aparat emoțional dezvoltat sunt, o parte, înnăscute, o parte preluate subconștient, de la energia și modelul comportamental al adulților relevanți în viața copilului. Lucruri importante în viața noastră nu se învață explicit: se dobândesc încet, subtil. Bucuria de viață, răbdarea, curiozitatea, optimismul, reziliența, curajul, reprezentarea socială în lume, simțul moral ”se fură” din jurul nostru, prin contaminare.

Singurele lecții de durată și relevanță nu sunt la școală, în curriculă, în caiete sau manuale. Sunt în ceea ce porii noștri respiră direct de la natura oamenilor din jur. Copiii învață cu mult mai mult ceea ce este ca atare, decât ceea ce punem în plan să se așeze în mintea lor.

De aceea, niciun program educațional, oricât de promițător cognitiv, niciun profesor oricât de ”tobă de carte” nu vor avea puterea de a porni un drum în interiorul copilului tău, dacă acestea nu pun la dispoziție contact uman capabil să modeleze prin exemplu ceea ce înseamnă atenție, răbdare, curaj, curiozitate etc.

Nimic din ce facem nu stă în picioare fără o bază permanentă în ”a fi”.