Despre placere și discomfort în învățare …
Totuși, ÎN TIMP, dacă e bun, un program educațional va aduce și stare de satisfacție și bucurie. Dar numai după ce copilul sau învățăcelul de orice fel va fi cunoscut și tensiuni cognitive, și frustrări, și eșecuri aducătoare de tristețe, și relații sociale purtătoare de tensiuni, și ipoteze amar testate pe drumuri înfundate, și sentimentul că nu mai poți sau nu îți e ușor deloc, și impresia că o iei de la zero cand te aștepți mai puțin etc.
Deci, dragi părinți, măsurați valoarea unui dascăl sau program și prin puterea acestora de a antrena gama asta de emoție aparent ”neplăcută”, ”incomodă”. Dacă și nu mai dacă ea nu se trage din gustul umilinței, al etichetării, al rușinii, al invalidării.
Dacă un educator pune presiune pe copilul vostru, iar acestuia nu-i place, pentru că este totuși obișnuit să fie doar ”fericit” de ceilalți, cântăriți dacă starea lui de disconfort se trage din veninul umilințelor sau al comparațiilor valorice - care sunt toxice sau, pur și simplu, a venit timpul să îi fie greu ca să învețe să se simtă pe sine, să își cunoască limitele și puterea de a trece dincolo de ele. După această stare de ”nebine”, vine, vă promit, starea de distracție și fericire pe care o vreți cu toții. Dar numai după ce fiecare simte că a depășit singur o barieră, că s-a crescut pe sine din puțin greu.
Nu știu ce e cu generația asta de părinți, dar tot mai mulți educatori îmi spun că mami și tati își iau reperele acum din starea de bine a copilului, pe care și-o doresc continuă. Nu! Tristețile, frustrările, supărările sunt tare bune, dacă știi să faci din ele sursă de creștere: nu te temi, le susții, le simți până la capăt și înveți ce e dincolo de ele. Singurele supărări proaste sunt cele care rănesc copilul în esența lui, în demnitatea de om. Restul sunt doar surse bune de creștere! Chiar dacă incomode și inconfortabile!