Ce pot face părinții pentru școala copiilor lor?

Ce așteaptă profesorii copilului meu, de la mine, ca părinte? Dar eu ce așteptări am dreptul să formulez? Când copiii au probleme, cine poartă cea mai mare responsabilitate? Familia? Școala? Interesant este, că vorbind despre unul, facem, de fapt, referire la fiecare. Că ce funcționează pentru un manager la nivel de școală funcționează și pentru un profesor în fața clasei și pentru un părinte în fața copiilor lui. De ce?
 
Pentru că toți trei sunt lideri: trebuie să gestioneze resurse și mediul ca pe un teren al posibilităților. Trebuie să ia decizii în fiecare zi, să stabilească reguli, să își asume răspundere pentru ceilalți, să măsoare, să motiveze, să încurajeze.

Legea învățământului, statutul cadrului didactic, regulamentele interne școlare, contextul legislativ care stabilește un contract educațional între școală și familie dau comunităților de părinți incredibil de multă putere în sprijinirea și creșterea calității educației noastre. Părinții sunt lideri. Sunt egali profesorilor copiilor lor. Egali în interese și bune intenții. Dacă aceștia din urmă dau greș, iar sistemul este prea greu de urnit, e timpul ca părinții să preia controlul. Nu au reușit încă să o facă altfel decât în stilul interpelărilor alarmiste sau al plângerilor pentru că le lipsesc două lucruri de bază.

Ce nu au ei este încredere și convingeri omogene despre ce contează în educația copiilor. Nu au încrederea că pot influența sistemul și pot trece peste barierele culturale ale lipsei de comunicare instituite în anii comunismului și prelungite ca sistem de apărare de școli în tot acest ultim sfert de veac. Și nu au convingeri informate despre cum se face în prezent o educație care să conteze pentru viitor și pentru nevoile psihologice ale copilului de azi.

Este adevărat deopotrivă că școala trebuie să aibă pretenții de la noi, părinții, să ne facem treaba bine, după cum noi înșine suntem de neiertat dacă nu mergem și punem problemele de bază pe masa profesorilor copiilor noștri. Vă veți izbi, la început, probabil, de aere instituționale, de răceli procedurale, de blocări superioare, însă e de neiertat să nu lupți pe toate fronturile pentru lucrurile elementare de care au nevoie copiii noștri: respect, demnitate, sprijin și oameni care să creadă în ei.

Ce trebuie, deci, să știe părinții, ca să poată deveni parteneri adevărați ai școlii? Până la pasul unei acțiuni sincronizate, părinții români trebuie să se educe. Să cunoască modele valide de școală și de funcționalitate. Să nu reacționeze din neștiință, frustrare, să nu exprime doar păreri, reacții și impresii, ci convingeri, principii și soluții de bune practici. Cel mai adesea, părinții sunt priviți cu răceală sau ignorați în cererile lor pentru că modul lor de adresare și intervenție pare pur personal, subiectiv, neformulat de pe bazele unui cunoscător.

Dacă are de reparat o disfuncționalitate mare în viața de școlar a copilului lui, un părinte trebuie să facă trei lucruri: 1. Să nu tacă. Să răspândească ideea. Să nu se lase descurajat de lipsa de susținere a celorlalți părinți. Să fie curajos. 2. Să documenteze cu amănunte evenimentele sau întâmplările pe care le semnalează. Să le consemneze, din relatările propriului copil și ale celorlalți. 3. Să le înainteze directorului școlii, alături de cadrul legislativ în baza căruia trebuie să răspundă. Nimic nu sperie mai mult mentalitățile funcționărești decât un om la fel de bine documentat.

De la directorul unei școli trebuie să ceri  să mențină conștient cel puțin doi mai piloni pe care se așază orice școală în lume: standarde academice înalte și starea de bine a copiilor. Sigur, îți va spune că atribuțiunile lui limitate nu îi permit să intervină printre profesorii pe care nu el îi angajează și de a căror pregătire nu s-a ocupat niciodată. Asta este povestea–scuză pe care o au toți. În realitate, fișa postului, statutul directorului, parteneriatul educațional pe care îl propune școala familiilor, toate fundamentează  rolul directorului ca lider,ca unul pus acolo să reducă la minim riscurile și intervențiile nefericite asupra copiilor.

Nu e nimic exagerat să ceri directorului unei școli să asigure prezența profesorului la clasă și codul minim de comportament moral și profesional la catedră: fără alunecări temperamentale, fără umilirea copiilor, fără ierarhii valorice. Până la urmă, școala, ca orice companie, trebuie să funcționeze după principiul ordinii morale și cel al eficienței. Nu mă interesează pe mine, ca părinte, dacă statul român, furnizor de servicii publice, are milioane de justificări pentru modul lamentabil în care își tratează copiii.

Nu e nimic exagerat să pretinzi școlilor și profesorilor copiilor tăi să respecte trei condiții de bază. Trei condiții care asigură viața, creșterea, înflorirea. Poate că nu avem mereu cele mai bune resurse profesionale sau materiale, dar trebuie, cel puțin, să avem aceste trei repere în discuțiile noastre. Trei sisteme de referință care pot reorganiza în cel mai bun mod posibil până și cele mai nepromițătoare resurse. Iată-le:

  1. Copiii sunt foarte diferiți și diverși. Sistemele tradiționale de învățământ au mare problemă în a lucra cu diversitatea. De aceea, chiar și cu intențiile cele mai bune, au tendința de a uniformiza. Sistemul comunist care ne-a format pe unii dintre noi se baza pe ajustarea noastră. Când vă auziți doamnele învățătoare pe la ședințe vorbind despre efortul lor de a aduce clasa la același nivel sau de a omogeniza colectivul, opriți-le. Nimeni nu vrea să fie omogenizat în supa colectivă a unei medii artificiale făcute între creierele noastre. Copiii au dezvoltări inegale Nu vi-i mai comparați, Nu cereți caietul vecinei. Credeți în copilul vostru. Măsurați-i pașii și asigurați-vă că se află în progres. La fiecare disciplină școlară, există pe site-ul Ministerului documente numite Programe care descriu competențele copiilor noștri pentru fiecare nivel de vârstă.
  2. Copiii sunt foarte curioși. Cum se menține curiozitatea? În școală – cu energie. Trebuie să îți provoci și contrariezi copiii! Să fii pentru ei un metor, un stimulator, un om care inspiră și angajează. Mulți părinți numesc ”buni” profesorii care reușesc să impresioneze, la suprafață, prin aerul de seriozitate și severitate Ce conteză este un om care reușește să pună copiii în contexte imprevizibile, nu doar cel care pune accent pe algoritmi și verifică numai înțelegerea reproductive. Trebuie să apreciem oamenii care formeză plasticitate neuronală, rețele de gândire, nu rețete algoritmice și conformism. Oamenii care mențin vie participarea și curiozitatea copiilor noștri, oameni care îi fac să gândească dincolo de cadrul orei.
  3. Copiii sunt foarte creativi. Potențialul lor se pierde. Nu mai știm să folosim jocul în ce facem. A fi creativ este treapta superioară a învățării: a pune toate cunoștințele tale într-o rețea de autostrăzi și a aduce trafic pe ele. Ca pe o hartă care se luminează brusc pentru că există transport semnificativ de la o localitate la alta. Nu vă încântați dacă vedeți nota 10 pe testul scris al copilului. Verificați ce tipuri de itemi conține acesta: cât la sută din cerințe îl invită să își spună opinia, să și-o argumenteze, să anticipeze sau să își reorganizeze în alte contexte ceea ce li s-a predat inițial.

După ce majoritatea părinților români va înțelege să sărbătorească aceste trei principii, este loc pentru comunicare și colaborare cu școala. De la convingeri autentice și principii documentate pornește puterea fiecăruia dintre noi. Cu profesorii și liderii instituționali ai copiilor noștri trebuie să fim deschiși, cerebrali, echilibrați și fermi. În definitiv, nu cerem decât respectul cuvenit oricărui  consumator de servicii. Unul care hotărăște destinul copiilor noștri.