potential copii

"Potențialul de împlinit al copilului meu" - una dintre cele mai periculoase sintagme în educație. O sabie cu două tăișuri.

Dacă îți vezi copilul ca pe ceva latent care așteaptă să iasă la iveală sau trebuie stimulat să iasă, e posibil să crezi că ce e el acum nu e suficient. Că nu e complet, că e predispus să se piardă. Că natura umană insăși deviază de la sensul său dacă nu e ținută în frâu.

Mai grav e că e posibil să înceapă și el să creadă asta: că nu e valoros până nu se dovedește pe sine. Că viața lui nu are sens dacă nu produce, dacă nu se aliniază așteptărilor celorlalți.

Cu potențialul ăsta în mână, o să te tot agiți pe lângă el, luându-ți rolul de manager al vieții lui: planificator, corector, optimizator. Imediat o să deducă și el că viața lui e scrisă în agenda altcuiva, e ceva de împlinit, nu de ratat.

Potențialul ne confiscă de la prezent. De la cine e copilul acum. Trăitul în viitor, în imaginea unei împliniri ulterioare ne face să etichetăm, să judecăm, să fim mereu nemulțumiți in raport cu ținta.

Nu există potențial neîmplinit. Fiecare e cea mai bună versiune a lui acum și aici. Dacă să zicem, un copil cu o minte matematică extraordinară ajunge grădinar, tot nu înseamnă că s-a ratat. Ce este adultul grădinar de acum fată de promițătorul matematician de altă dată este exact momentul care îi slujește cel mai bine trăirilor personale. Este tot ce a ales el, conștient și mai ales subconștient să fie ca să se înțeleagă și să se simtă pe sine mai bine. El poate să știe asta sau nu. Nu contează. Fiecare moment bate la ușă cu ceva. Unii deschid, alții stau blocați afară.

Nu există viață care a schimbat greșit macazul. Nici copil care nu-și împlinește potențialul. Există numai judecățile noastre sociale și copii crescuți de părinți plini de ego și percepții strict mecaniciste asupra lumii.

 

Când simţi că nu mai ai suficiente resurse vitale sau că ţi se înfundă toate strategiile de viaţă, faci, cel mai adesea, o reîntoarcere către tine. Îţi dai câteva întâlniri cu propriul suflet, îl asculţi puţin şi încerci să te resetezi, reamintindu-ţi ce contează cu adevărat şi cine eşti. Incursiunile acestea în noi sunt un fel de refugiu în camerele tăcerii, departe de zgomotul de afară şi rafalele impersonale ale istoriei. Fără o voce dominantă, interioară, nu prea te poţi reaşeza în fluxul lumii, cel puţin nu fără a te pierde, la un moment dat, pe tine.