Fă liniște, că deranjezi!

Am rulat, în fața a 40 de tineri profesori – majoritatea debutanți, un videoclip cu elevi de clasa I, solicitați să aranjeze cronologic o serie de imagini și să construiască o poveste. Fiecare a fost lăsat să termine în ritmul lui și ascultat, individual, în logica propriei înlănțuiri de idei. 
Erau diferențe evidente de ritm de lucru, de coerență și bogăție în exprimare. Și mai vizibilă era răbdarea învățătorului de a scoate povestea din fiecare, de a produce lanțul de conectori logici în evocarea faptelor imaginate de ei.

I-am lăsat pe colegii mei profesori să vadă filmul până la capăt și i-am rugat să spună ce e cu băiețelul din dreapta imaginii, cel mai fâțâit dintre toți – unul care intervenea insistent peste ceilalți și își tot schimba locul pe scaun. Părerea unanimă a fost că Toma este indisciplinat, lipsit de considerație și atenție; că trebuie mustrat și corectat, public, peste ceilalți, cu ”Fii cuminte! Fă liniște! Îi deranjezi pe colegi!”.

Niciunul din proaspeții absolvenți – unii chiar de 3 ani la catedră – nu a observat, preț de 25 minute, cât a rulat filmul, că Toma terminase primul sarcina, cu mare ușurință, viteză și abilitatea de a spune povestea coerent, expresiv și logic, dintr-o suflare, învățătoarei. Și după ce acest lucru a fost indicat, derulând imaginile înapoi, votul unanim a fost pentru apostrofarea lui.

Nu m-au surprins concluziile – am văzut ”filmul” ăsta prea adesea în ultimii 20 de ani – ci vârsta profesorilor capabili de o astfel de sentință. Eram aproape sigură că niște oameni sub 25 de ani văd limpede dimensiunea individuală a învățării și mai ales nedreptățile în numele ”liniștii din oră”.

Toma este la vârsta în care jocul minții și frenezia propriilor raționamente nu fac pauză de dragul jocului social. Cu alte cuvinte, Toma nu știe încă să își pună creierul pe stand-by până răspund ceilalți, că așa e politicos. Are nevoie de hrană, de stimuli, trebuie ocupat cu lucruri relevante, care îi aduc lui bucurie și semnificație. Are nevoie de un drum care îi solicită operații ale gândirii mai sus de selecția cronologică a unor fapte.

Mingea este deci în terenul învățătoarei care, în ierarhia operațiilor propriei gândiri, trebuie să facă următorul pas, adică să ridice sensibil bariera care îi provoacă băiatului exact acea doză de tensiune cognitivă care să îi întrețină plăcerea de a evolua.

Mai mult, în fiecare dintre ceilalți copii e un Toma: adică un om cu ritm diferit de interpretare a datelor, de analiză și punere într-un model logic. Mintea fiecăruia e o rețea cu un design original de trasee pe care ideile circulă, să spunem, cu tot felul de mijloace de transport. Rămânând în logica aceasta simplă, unele ajung mai devreme la destinație, altele încet și sigur, altele rămân pentru o vreme în trafic etc. Pentru fiecare situație, e nevoie de intervenții anume.

În școala românească se scrie mult și obsesiv în caiete, se transcriu rezolvări de exerciții cu duiumul, dar se gândește prea puțin cu voce tare.

Ce se întâmplă, de regulă, într-o astfel de clasă – în contextul nostru cultural de școală și învățare? Până sarcina e îndeplinită de fiecare, ceilalți așteaptă. Sau, ca să le câștige tăcerea sau așa-zisa ”cumințenie”, învățătorul își înglodează copiii mai iuți în ”lucru suplimentar” – adică încă vreo 5 fișe, fără selecție de raționamente sensibil superioare sau interes autentic al copilului – ci pur și simplu ceva mai mult, deci mai greu.

De fapt, sindromul acesta al învățătorului care ”dă mult de lucru” sau pune în ghiozdanele copiilor 5-6 culegeri și auxiliare este butonul nostru de panică în educație. Este cel mai clar indicator al lipsei noastre de cultură despre gândire, învățare - despre modul în care mințile cresc. Lipsește metodica formării conceptelor și a dezvoltării limbajului.

În școala românească se scrie mult și obsesiv în caiete, se transcriu rezolvări de exerciții cu duiumul, dar se gândește prea puțin cu voce tare.

Când nu știi să propui un traseu cognitiv care dezvoltă raționamente treptat, faci ce fac mulți profesori cotați bine la bursa părerismelor din cartier: creezi senzația că ”e mult de lucru”, că programele sunt ”stufoase”, că oboseala temelor pentru acasă este criteriul reușitei, că, desigur, copilul are nevoie de meditații. Că să camuflezi și mai bine lipsa de pedagogie și cultură în general, te străduiești să fii sever, să disciplinezi și să rușinezi comportamente cât mai des, ca să ții în strânsoarea disimulărilor tale orice minte care, doamne-ferește, s-ar putea întreba fără să fie invitată.

Protagonistul nostru ”agitat” din film va învăța în curând să se dea pe brazdă, ca mulți alții: să gândească atât cât i se cere, să își țină ideile în frâu, să facă liniște. Când silești mintea pe traseele execuției și în ritmul sincron al unei majorități comode, arunci, de fapt, copiii jos, pe drum, din căruță. Le transmiți că sunt inadecvați, îi înveți să se plictisească sau educi gustul resentimentelor de tot felul.

Trăim într-o Românie însăilată de oameni care gândesc puțin. Una care e încă hrănită – și la scară mică, în sala de clasă, și la scara mesajelor politice, cu ideea de liniște. O liniște extrem de periculoasă, una care potolește efervescența creierelor, una care îi învață pe oameni că, dacă iau atitudine, sigur deranjează pe cineva. 

Toată lumea vrea să fie liniște. O liniște extrem de periculoasă, una care potolește efervescența creierelor, una care îi învață pe oameni că dacă iau atitudine, sigur deranjează pe cineva. 

La o altă întâlnire cu profesori, o doamnă mi-a spus că e imposibil să faci tratare diferențiată într-o clasă cu 30 de elevi. Că nu ai de ales decât să impui un ritm – unul pe care cei mai iuți să îl urască, pentru că îi plictisește, iar cei greoi să îl ia ca măsură a lipsei lor de valoare. Da, în principiu, sistemul public asta face: impune, artificial, o medie care nivelează, pentru că în economia intereselor statului, de regulă, rezultatele instruirii sunt, probabilistic, mai bune, așa.

Problema noastră este însă că și această medie este calculată greșit – după standarde de performanță care nu vizează calități ale gândirii, adâncimi de raționament sau eficiență logică. Și cu atât mai mult este vorba de o problemă de securitate și integritate a noastră, ca națiune, să nu fim în stare să emancipăm pedagogiile care construiesc gândirea – cu tot cu rațiunile după care tipărim manualele sau concepem itemii din testările naționale.În loc să învățăm mult, am putea să învățăm bine.

Dincolo de problemele sociale ale sistemului, de necazurile profesorilor cu salarii mici sau ale resurselor materiale slabe, ne sabotăm păstrând construcții curriculare aberante – cu număr mare de discipline care nu cresc, ci pun minți în așteptare, le trimit să se plictisească sau să se îndoiască de sine.

Nu avem rigoarea conceptelor, fluența în exprimare și construcția raționamentelor logice ca prioritate.

De aceea, valul cel mai rece al declinului gândirii noastre trebuie că se resimte la nivel universitar, unde distinși profesori și academicieni sunt nevoiți să tacă, – de la an la an și din din ce în ce mai filozofic - pe tema jenantei pregătiri a studenților proaspeți de an I, incapabili să articuleze coerent o idee, dar încă suficient de buni să mențină mecanismele de care ne-am agățat carierele și existența.

Copiii ca Toma, învățați să fie cuminți de mici, să gândească atât cât e sarcina sau cât poate o medie ipotetică, sunt numai buni pentru interesele noastre de salariați,dar un dezastru pentru karma noastră națională, pentru că prin ei sacrificăm sistematic șansa emancipării noastre.

Trăim într-o Românie însăilată de oameni care gândesc puțin. Una care e încă hrănită – și la scară mică, în sala de clasă, și la scara mesajelor politice, cu ideea de liniște.

Toată lumea vrea să fie liniște. O liniște extrem de periculoasă, una care potolește efervescența creierelor, una care îi învață pe oameni că, dacă iau atitudine, sigur deranjează pe cineva.

*Articol preluat de pe Republica.ro 

 
 
 

Semn: profesori capabili, operatii ale gandirii, liniste