Sunt la modă postările antiparenting. Oameni care se declară realizați chiar dacă au crescut cu cheia de gât, au avut profesori duri sau au mâncat ceva bătaie de la părinți.

Zic ei că e un moft să asculți pe altul sfătuindu-te cum să îți crești copilul propriu. Și că, deci, copilul părintelui "prea informat" de azi e un bleg, dependent de fusta mamei și crescut artificial după rețetele unor șmecheri urmăritori de câștig.

Nu știu ce înseamnă pentru unul sau altul realizarea; știu numai de mine și de toate durerile pe care mi le desfac, ca pe o ceapă cu infinite coji, ca să scot seva aia vâscoasă a anilor de atunci, când învățam să fiu eu, fără niciun sistem de apărare și conștientizare.

O fi arătând viața mea la exterior ok, dar încă:

- mi se strânge stomacul când cineva îmi reproșează ceva;
- încă am reflexul să mă justific și dezvinovățesc când cineva pare nemulțumit de puterile mele;
- încă pentru toate furiile mele caut imediat vinovați exteriori și dau vina pe context;
- încă am proiecții catastrofice despre cum se prăbușește totul dacă îmi permit să greșesc o dată;
- încă judec și compar oameni și întâmplări relativ la ce aș fi făcut sau spus eu;
- încă am sentimentul că trebuie să mă dovedesc pe mine în ochii celorlalți;
- încă am ambiții pentru copilul meu; reușitele ei încă îmi dau promisiunea oarbă că-s un părinte bun;
- încă îmi place să am dreptate, chiar dacă asta 
poate aduce suferință celor din jur;
- încă mintea mea mă joacă reiterând aceleași gânduri la nesfârșit;
- încă vreau să controlez lucrurile din viața mea, fugind de rău, de suferință, de ce pare inconfortabil;
- încă îmi bate inima prea tare înainte de a bate la vreo ușă sau de-a pune-o întrebare; 
- am încă mândrii și aroganțe;
etc.

Toatea astea n-apar în cv-ul nimănui, dar nici bine nu poți spune că ești cu ele.

Numai cine nu se uită deloc în interior poate să se păcălească un pic; dar nu pentru multă vreme, pentru că vin repede nevrozele, bolile, sleirea, bătrânețea, ca să te invite totuși, în ceasul al 12-lea la ceva introspecție.

Le am și eu și le aveți și voi pentru că am crescut cu mesajul că trebuie să ne aliniem la ce spune majoritatea, să ne dovedim în raport cu norma. Am crescut cu sentimentul că nu suntem suficienți fără ca cineva să aprobe asta.

Și da, copiii noștri ridicoli de hipersensibili, opozanți, neatenți, tulburați sau cu nevoi din ce în ce mai speciale, sunt aici să ne trezească, să ne pună în contact cu toate adevărurile astea incomode de mai sus. Tocmai pentru că ei ne-arată că nu mai merge cu "Fă așa pentru că zic eu!"

Noi am trăit într-o vreme primitivă, a supunerii și a conformării, aducătoare de ordine la exterior și de cădere înlăuntru. Îi înțeleg bine pe nostalgicii care o apără. Și eu încă mă apăr. Cu toții avem ridicolele noastre sisteme de protecție.

Numai că ce e de surpat se surpă oricum. Și e păcat să dai în oamenii și părinții care caută, care se caută, doar pentru că tu ai impresia că ești bine. Nimeni nu e. Numai că unii sunt în căutare, alții în negare. Și copiii unora, și ai altora preiau exact vibrația părinților lor. De care vor încerca sau nu să se scuture când sau dacă aleg să se trezească.

 
Dacă îți este greu să pui limite copilului tău - adică cedezi după ce te roagă, te toacă sau face o criză, dacă a ajuns să te manipuleze foarte, super, prea inteligent deja sau să te impresioneze cu ieșiri tulburătoare de plâns sau furie, e posibil să găsești soluția acestor lupte de putere-fără putere în copilăria ta.

Probabil te-au crescut ai tăi cu impresia că trebuie să îi mulțumești pe ei și pe alții, dacă vrei să treci drept fată bună sau băiat cuminte.

Probabil îți este greu să vezi nemulțumire în ochii copilului tău, pentru că ea declanșează automat vinovăția în care ai fost antrenat să te scalzi când nu produceai mulțumire părinților, profesorilor, mai-marilor tăi.

Probabil o generație întreagă de părinți care cedează copiilor lor nu pot pune limite sănătoase sau menține interdicții de bun-simț a fost crescută să își valideze existența doar prin ochii celor care îi voiau comozi și cuminți.

Nu copiii sunt manipulativi, rezistenți, incăpățânați, crizați sau neascultători. Părinții lor provoacă aceste lupte pentru că încă le poartă în ei. Se tem inconștient de ce arată a nemulțumire, frustrare, tristețe în ochii copiilor lor. Se păcălesc că cedează fiindcă îi vor fericiți, când, de fapt, nu vor altceva decât să fugă de ce le amintește că vedeau în ochii propriilor părinți.

 
Mai mult decât ceea ce faci, contează, lângă copii, ce energie emiți.

Până la vârsta adultă, emisfera dreaptă e mai activată. Copiii simt adevăruri care scapă rațiunii de tip analitic si secvențial.

De multe ori, adultul încearcă să rezolve conflicte, frustrări, tristeți apelând doar la explicații. Își aleg cele mai bune argumente, dar emit, la nivelul emoției, frustrări, la rândul lor, temeri, încordare.

Am văzut multe scene în care părintele spune una pe gură și cu totul altceva trăiește în corpul lui. Copiii scanează întâi mesajul emoțional: dacă el este despre neputința de control a adultului, despre ambițiile personale, despre intoleranțele lui nervoase, despre frici proiectate inconștient, copilul știe deja. Neascultarea lor sau intensificarea crizelor, chiar pe fondul super-explicațiilor parentale sunt absolut normale, când adultul însuși dă mesaj dublu: cuvinte " liniștitoare" versus "neliniști interne".

Înainte de orice " a face" cu copilul, avem nevoie de un " a fi" intern. Orice formă de neascultare, de opoziționism, de nerăbdare, de neatenție vin din energia proiectată în relație cu cei mici de adulți neconectați la ei înșiși, neprezenți, ghidați în acțiunile lor de programele inconștiente ale fricilor, rușinilor, vinovățiilor personale.

Nu știu ce e cu generația actuală de părinți, dar mulți dintre ei sunt furați de stările emoționale ale copiilor, incapabili să îi conțină în tăria inaltă a propriilor emoții, să îi deturneze cu tonus și optimism de la oscilațiile natural temperamentale. 
Ar trebui inventate programe de tonifiere emoțională a adulților, cu tehnici de transformare a vibrațiilor sufletești, de selecție a trăirii, nu a vorbelor, a explicațiilor, a cicălelilor si a suprara-ționalizărilor fără sens.

Părintele modern trebuie să învețe să lucreze cu energia proprie și a copilului, nu doar cu programe, orare, rețete și scenarii de succes școlar. Sunt degeaba făra curățarea stărilor interne. Singurele cu adevărat adevărate.

 

 

 
Cum aș vrea să începem peste tot, în țară, anul școlar? Cu următoarele convingeri:

1. Concurența în clasă face mai mult ravagii decât bine. Ierarhiile valorice între copii sădesc neîncredere, teamă și rușine față de greșeală. Stopează evoluția. Amestecă performanța școlară cu valoarea fiecăruia, ca om. O diminuează pe aceasta din urmă.

2. Fiecare copil trebuie să simtă că există cel puțin un adult în școală care crede, cu adevărat, în el. Ca să crească, fiecare are nevoie să facă greșeli în felul lui. Cu pași iuți sau dese împiedicări. Nu ai dreptul să te înfurii sau să disprețuiești numărul de ezitări din destinul fiecăruia.

3. Nu trebuie să ne dorim să ”omogenizăm” clasele de copii. NU facem educație pentru atingerea unui numitor comun între elevi. Nu comoditatea noastră e prioritatea, nici economia actului didactic. Toți copiii sunt diferiți, au praguri distincte de creștere. Măsurăm nu media clasei, ci plus valoarea din formarea fiecăruia.

4. Profesorul nu este omul din fața copiilor. El este sprijinul din spate, un umil servitor al minții. Nu este un planificator și nici un inginer strategic al învățării. Este un cultivator de stări de grație: înainte de a cere copiilor disciplină, muncă, transpirație, el trebuie să provoace mirare, bucurie, inspirație.

5. Nu poți crește operații superioare ale gândirii fără să creezi emoții cu vibrații înalte. Raționamentele se dezvoltă când copiii se simt respectați și în siguranță. Un profesor nervos, isteric, zeflemitor, plictisit, apatic este otravă pentru spiritele copiilor noștri. Exercițiile făcute în silă, temele kilometrice, profesorii duri care controlează prin frică dau rezultate pe termen scurt și împuținează, pe viitor, bucuria de viață a copiilor, nevoia de a învăța pe cont propriu, încrederea în sine.

6. Ca să scoți ce e mai bun din fiecare, trebuie să îți imaginezi mintea ca pe un tărâm capabil să își extindă granițele în permanență. Nu există înfundături, pierderi de start, șansă de mâna a doua. Nu există minți de clasa a VI-a sau de clasa a II-a. Când un copil își dorește cu adevărat, poate face salturi uriașe, dincolo de ritmul orarelor sau al semestrelor școlare. Nu există vinovăția lecțiilor neînvățate la timp, ci numai adulți care nu mai știu să creadă în copiii lor.