Există o mulțime de involuntare momente în viața noastră în care, în ciuda poveștii personale de viață, oricât de apăsătoare, devenim imponderali, recunoscători, iubitori, fericiți, optimiști. Stările acestea sunt căutate de călugări și practicieni spirituali, în rugăciuni și meditații, adunate și capitalizate în timp până la obișnuința naturală a sufletului de a se alinia instant la ele.

Omul de rând le are pur și simplu și le pierde la fel de ușor. Sunt  semne ale existenței de dincolo de formă, sunt reasigurări subtile că viața este mai mult decât întreținerea ritmurilor fizice și cognitive.

Pe un stadion încărcat de câteva zeci de mii de inimi oprite pentru o secundă înainte de ultima lovitură de pedeapsă, când scorul agață de un ultim salvator șut – ați trăit secunda aceea când toată lumea îngheață într-o singură nerespirație colectivă? Ați prins emoția care răscolește sincron toată suprafața pielii și sentimentul că ești una cu toți ceilalți, că există o frăție misterioasă a speciei întru așteptare, ratare sau triumf? Ați lăsat pe șira spinării să curgă vibrația din filmarea aceea, de dinaintea unui concert când aproape 70 000 mii de oameni cântă la unison Bohemian Rapsody, animând, dincolo de spectacolul propriu-zis, nu numai o bandă de fundal, dar și întreaga suflare compusă din atâți necunoscuți?

V-ați simțit frați cu celălalt în fața cerului întunecat de dinaintea unei spectaculoase furtuni sau a unui rezultat electoral prognozat la limita răbdărilor istorice? Ați simțit că puteți transforma o lume întreagă aprinzându-vă luminile telefoanelor la proteste, odată cu încă alte câteva mii de semeni?

Nu e nimic cinic sau ironic în întrebările de mai sus, ci o amintire  a stărilor de grație pe care umanitatea le resimte uneori, a bucuriei neplanificate de ne trezi cumva toți în unul, de a funcționa – chiar și pentru o secundă cotidiană – interconectați, ca o masă fluidă de suflete-pereche.

Aceeași iluminare personală și colectivă însoțește negreșit nașterea copiilor. Pentru minute în șir suntem doar recunoscători, inundați de mulțumire în cele mai uitate colțuri ale inimii, revitalizați ca de o reînnoire personală incredibilă, de o așteptată și nesperată prelungire și reciclare a deja obositei noastre existențe. El stă acolo mic, întins, neputincios, câteodată nici prea frumos – și, totuși, tot ce simțim în fața lui este că bucata aceea de trup însuflețit e mai presus de noi, e salvatoare prin bucuria limpede pe care o aduce, e suficientă, nechestionabilă; nu simțim nevoia să îi pretindem nimic, nu avem așteptări de la el, nici cuvinte care să îl compare. Abia după câteva zile, când, adus acasă, începe să plângă, să sughită sau să i se învinețească buzele în sincope respiratorii firești, începem să îl administrăm, măsurăm, să îl cântărim, să îl înghesuim îngrijorați în statistici.

După starea de ridicare a spiritului pe cele mai ascuțite culmi de bucurie și apreciere a vieții, încep, la scurt timp, normarea ei, punerea ei la îndoială, așezarea pe cântar, prăbușirea în brațele fricii de a nu fi, poate, cel mai potrivit să îi ghidezi creșterea.

Ne promitem, sub anestezia bucuriei depline de după naștere, că nu vom certa niciodată boțul ăsta de viață, că nu îl vom răni, că îl vom proteja și onora până la moarte. Ne congratulăm că este perfect, îl arătăm familiei, prietenilor și facem din următoarele câteva zile o sărbătoare a vieții noastre. Ne punem fotografii cu mânuțele lui în mâinile noastre, hash-tăguim de nu știu câte ori cuvântul magic ”familie” – toate în timp ce, în subsol, încep să inunde apele reci ale nesiguranței: până la urmă, cine din lumea asta îmi garantează că acest copil va fi bine și sănătos? Cine îmi promite mie că nu va suferi  niciodată? Cine mă certifică absolut că sunt și voi fi un părinte bun?

Nimeni.

Încep cele mai catastrofice proiecții, prima panică paralizantă la cea dintâi stare febrilă, prima pândă a scaunului zilnic, primele nopți în supervizarea respirației. Frica începe să-și apese pașii din ce în ce mai strident în casă.

Trec anii – cu frici, cu lacrimi, cu bucurii, cu fotografii care să le înghețe în albume - și, de la promisiunea că ”nu îl voi răni niciodată” sau ”voi fi veșnic recunoscător pentru el” te trezești pe repede înainte în filmul acela în care strigi la el că dacă nu își strânge jucăriile, îl lași singur acasă și pleci fără el în parc, dacă nu își rescrie tema o să ajungă măturător în stradă; te vezi confiscându-i telefonul, pedepsindu-l în casă pentru după-amieze fără prieteni, te vezi îndoindu-te el și justificându-te pentru sine că ”parcă așa a fost copilul ăsta de la început, încăpățânat și neascultător”.

Începi să cauți o ciudată alinare că poate încă din fabricație a fost ceva în neregulă.

Și în relația cu propriul copil – spun psihologii – există un proces subtil de dezîndrăgostire treptată. Ca între perechile de adulți, ești absolut fascinat la început de celălalt, până ce fiecare începe să dea de-o parte vălul care i s-a așezat inițial pe ochi și să îl vadă pe celălalt, în lumina rece și neiertătoare a zilei – așa cum este el. Pentru cei mai neantrenați dintre noi, încep reproșurile, ironiile și pretențiile de tip ”schimbă-te pentru mine, dacă mă iubești cu adevărat”.

Oricât de crud ar suna, și în relația cu propriii copii, acest moment al adevărului se instalează treptat și începem să îi vedem cu ochii mai limpezi: sunt diferiți și distincți de noi, au venit pe lume cu anumite dominante nealese expres de mama și tata, sunt iraționali, vorbesc altă limbă, sunt dezordonați, murdari, mincinoși și mofturoși; după 7 ani îndrăznesc chiar să își aparțină și mai mult sieși, să iasă din ”ascultare”, iar la 11-12 ani să te împungă cu impertinență suprinzătoare: ”dar pe mine m-a întrebat cineva dacă vreau asta?”. Părintele devine din ce în ce mai conștient că în relația lor ”s-a rupt” ceva.

Copiii și relațiile prin definiție curg, se mișcă, se schimbă. Singurul lucru însă care trebuie să rămână mereu în aceeași priză este amintirea stării de grație și mulțumire necondiționată pe care ai trăit-o la nașterea lui. Acela este singurul punct de reper, singurul sistem de referință de lângă care te poți abate oricât, fără însă să te deconectezi de la el.

Majoritatea părinților sau adulților aflați în relații – unul cu celălalt sau cu propriii copii - pierd această amintire și speranță: că există ceva mai mult și mai puternic de dincolo de noi, acel ceva pe care și cei mai sceptici, și cei mai necredincioși dintre noi – îl simțim în câteva fulgurări de momente ale vieților noastre.

Cred că cine își amintește din când în când că iarba și copacii nu ne aparțin, copiii nu ne aparțin, aerul și respirația nu ne aparțin, sunt involuntare, cresc fără efortul nostru exclusiv – știe să își crească familia în starea aceea de iluminare sau optimism care bate fricile, rușinea și judecata. Măcar uneori.

În anii mei de lucru lângă familii și copii, mi-am întărit convingerea experimentând direct, că mamele care au puterea vizualizării optimiste a viitorului și-și trăiesc viața din toată inima insuflă copiilor lor o energie vitală comparabilă cu a celorlalți din clasă. O anumită stare de încredere în propriul copil și în energia care susține viața dincolo de măsurile și planurile noastre concrete se imprimă personalității celui mic în semne mai clare de curaj, risc, spontaneintate și îndrăzneală.

Deci, pentru orice practică parentală sugerată de literatura actuală sau mai veche, pentru orice tip de copil sau oricât de complicată poveste adultă de viață, singurul lucru care trebuie să rămână constant în conștiința noastră este convingerea că viața copiilor noștri nu ne aparține, vine de dincolo de noi, din armonia forței vitale care întreține tot ce mișcă aici, pe pâmânt. În valul imens de sfaturi care însoțesc de pe margini creșterea unui copil, singurul punct de echilibru care îți oferă o anumită sănătate decizională este felul în care ne așezăm conștiința față de ce ne înconjoară: este lumea de lângă noi ostilă? Este viața mea o serie lungă de tehnici și metode de punere la adăpost? Sau aici, unde l-am adus pe lume, se deschide spațiul tuturor posibilităților, cu o curgere a lor dintr-o energie blândă și protectoare?

Este lumea locul unde educația înseamnă rețete pentru datul bun din coate și bătutul apei în picioare pentru menținerea capului la suprafață sau este viața locul unde mă așez întâi în mine, cu bucurie și încredere, așteptând un val inspirat să mă poarte natural? Sunt aici, ca părinte, ca să îl feresc de rău sau să îl ajut să întegreze și experiențele durerii, ale lacrimilor, respingerilor și eșecurilor de tot felul?

Din felul în care noi înșine ne-am poziționat față de lume, din tipul de fereastră de la care privim peste gard, în stradă – copiii învață despre rolul lor cu mult înainte de a recepta cuvinte, explicații și experiențe. Energia trăirilor noastre, frecvența fricilor sau a încrederilor noastre se țes în sistemul lor de ghidaj în mod aproape iremediabil, subconștient. Noi le asigurăm aceste setări inițiale ale minții și ale sistemelor ei de navigare: este copilul meu la pândă, în modul de evitare și anticipare precaută a pericolelor? Sau este, în principal, animat și lăsat să cotrobăie, să se cațăre, să cucerească spațiul în care se mișcă?

O anumită stare de fugă din prezent, de griji pentru viitor, pentru lista de lucruri care trebuie împlinite, pentru următorul moment de gestionat în creșterea unui copil, cu anxietatea depășirii pragurilor de acum și ”rezolvarea” copilăriei cu strategii cât mai eficiente de calmare sau tranzitare a momentelor prezente – este una dintre cele mai toxice energii de așezat între părinte și copil. Fuga adultului din prezent și nevroza nerăbdătoare a facerii următorului lucru contribuie la ruperea comunicării intuitive, nonverbale, energetice, emoționale, de care copilul are nevoie absolută în primii ani de viață și aproape la fel de mult pentru tot restul relației noastre cu ei.

Încrederea în mersul înainte al copilului tău cu o priză deja stabilită în această sursă de energie este fundamentul unei creșteri inspirate și bune. Mind-setul personal este forța de unde ei își calibrează vitalitatea, sănătatea fizică și puterea de a îndrăzni, de a învăța, de a se concentra.

Dacă ne amintim fiorul acelei respirații ținute în fața ultimului penalty sau lacrima de bucurie a unui cântec intonat cu alte câteva mii de semeni, e imposibil să nu recunoaștem că există aici, lângă noi, un adevăr prea adesea aruncat de-o parte de ceea ce numim educație, creștere și maturizare: există o forță uriașă, blândă, caldă, optimistă, nejudecătoare, care ne alimentează pe toți. Este aici, în spațiul dintre atomi, în spațiul dintre mine și tine, în spațiul dintre două gânduri consecutive, dintre două planete vecine, între două trageri de respiratie sau ciocniri de galaxii apropiate.

De aici cresc copiii, și, indiferent de cât de împovărați sau nevindecați încă suntem, revenirea zilnică, pentru cel puțin 5 minute, exersată și forțată chiar, la această amintire a stării de grație pe care am simțit-o la nașterea lor este secretul care ne ține pe drumul cel bun, fără rătăciri definitive. Inducerea conștientă și retrăirea ei în inimă te încarcă, nebănuit, negreșit și miraculos, cu inspirație, decizie și înțelepciune în minte.