Copilul meu, școala ei, banii noștri

Relația cu banii este relația cu viața, în general. Pe de-o parte vrei să te bucuri din plin de cât mai multe și diverse experiențe, pe de alta, ești nevoit să fii prudent, să faci un plan, să te limitezi în funcție de prioritățile securității pe termen lung.

Aici, în zona aceasta de lume, unde încă păstrăm în celule memoria bunicilor noștri despre foamete, secetă și război, avem încă o relație ambivalentă cu prosperitatea pe care o putem genera în jurul nostru. Banul este încă ”ochiul dracului”, iar omul bine intenționat trebuie să fie, și modest, și sărac.

Pentru copilul meu, am ținut cu dinții de toate reflexele mele moștenite. Nu am vrut să transmit mai departe senzația aceea pe care am simțit-o recurent în copilărie – că niciodată nu e destul, că fără multe calcule și luptă, nu avem ziua de mâine acoperită. Dar nici să ratez reperele clare de înțelepciune și modestie nu am vrut.

Pentru că am construit o școală în perioada în care fetița mea creștea (avea numai 4 ani la începutul proiectului meu din Călărași), am avut șansa să îmbin noțiunile de prosperitate și cumpătare foarte devreme în educația ei. Nu pentru că aveam un plan de educație financiară bine ticluit, ci pentru că eram conștientă că mentalitatea puținului în care am fost crescută poate afecta curajul copilului pe termen lung. Și pentru că investiția în educație, într-un oraș mic și reticent la schimbare, a creat această dinamică între efort și viziune, resurse modeste și aspirații mari, pragmatism și idealism.

Am convingerea acum, că la cei 20 de ani ai ei, succesul școlar, imaginea de sine și încrederea ei în viitor vin în mare parte dinspre modul în care a fost martora modului în care eu m-am raportat la bani – adică la sursa care a împins din spate proiectul școlii nostre, opțiunile ei de liceu și de facultate, în consecință.

Nu am făcut niciodată excese, dar nici nu am vorbit despre bani ca fiind altceva decât o sursă normală de energie care trebuie să curgă spre noi natural, dacă avem ceva de oferit oamenilor.

De câte ori mă întreba de ce colegii ei au case mari și merg în vacanțe exotice, îi răspundeam cu încântare și convingere că noi avem altceva, cel puțin la fel de prețios – o școală. Și că banii se duc aici, într-un loc unde ea și colegii ei pot avea confortul emoțional pe care alți copii nu îl au; într-un loc unde adunăm cele mai bune resurse umane și cele mai inedite experiențe de cunoaștere, joc și explorare. Pe termen lung, i-am promis, investiția în școală va conta mai mult decât pereții unei case.

Timp de 10 ani, proiectul școlii a însemnat creșterea unei comunități din ce în ce mai mari, cu planuri de extindere din ce în ce mai ambițioase, de la grădiniță, la liceu – cu trei corpuri de clădire, laboratoare, sală de sport, terenuri de joacă, bucătărie și peste 40 de angajați.

În tot acest răstimp, copilul meu a purtat haine modeste – mai mult uniforma sport a școlii și nici nu a trăit într-o casă mare; ci într-un apartament mic, de 2 camere. Cunoștea, inerent, toate calculele familiei și cheltuielile școlii, în mare, pentru că ne auzea mereu vorbind despre dificultăți sau oportunități, sacrificii sau riscuri.

 La magazin, de câte ori își dorea ceva, știa să se uite întâi la etichetă. Să se bucure de lucrurile așteptate în timp.

Ca să își ia primul telefon, pe la 12 ani, a răbdat câteva luni, ca să adune bani de la bunici și rude, câte puțin, în funcție de sărbători, aniversări sau mici comisioane făcute de ea.

În tot acest timp, ne-am simțit bogați și norocoși. Într-o școală mică, într-un oraș la cap de linie, în sudul țării, unde jumătate din familii își aveau cel puțin un membru departe, la muncă, în străinătate, copiii noștri aveau parte de cele mai moderne experiențe de învățare: predare interactivă, transdisciplinară, proiecte cu școli din toată lumea, învățare bazată pe gândire critică și dezbatere, competiții școlare academice și sportive, tabere internaționale și școli de vară creative, târguri și proiecte antreprenoriale, implicare activă în comunitate etc.

Pentru 5 ani am avut, în școală, un proiect de educație financiară creat și aplicat la clasele de gimnaziu de unul din profesorii noștri angajați direct de peste hotare, din Marea Britanie. El a tipărit o bancnotă a școlii și a creat, în joacă, alături de copii, un oraș întreg, cu meserii, salarii, chirii, piață, investiții, bursă, afaceri, asigurări etc.

În școlile de vară, elevii noștri erau, prin rotație, distribuiți să ”lucreze” la locurile de muncă ale părinților lor și să împărtășească experiența lor, într-un jurnal comun de vacanță, pe care îl completam în după-amiezile toride de dinainte de plecare acasă. Am organizat, în fiecare an, târguri ale copiilor, standuri de limonadă sau expoziții cu vânzare, gestionate doar de ei.

Dincolo de programele financiare exprese ale curriculei noastre, am împărtășit mereu cu elevii noștri date despre cum menținem școala, ce planuri de viitor avem, ce venituri și investiții. De aici s-a dezvoltat și mai puternic respectul lor pentru comunitatea noastră, pentru baza materială a școlii, pentru viitorul nostru împreună. Din puțin, cu taxe școlare mici, după puterea unui oraș nu tocmai dezvoltat , am produs mult – mai ales în mentalitățile copiilor și în dezvoltarea lor intelectuală și sufletească, pe termen lung.

Școala din Călărași nu a adus profit, dar s-a ținut pe o linie de plutire – una care a însemnat pentru copilul meu și alte câteva generații, în cei 12 ani în care m-am implicat direct, zi de zi, o mare bogăție intelectuală, emoțională și socială. O bogăție care a însemnat inclusiv relația elevilor cu lucrurile pragmatice, cu realitatea meseriilor părinților lor.

Școala noastră a însemnat, pentru educația copilului meu, și această lecție despre bani sau despre cum creăm valoare: pe de-o parte a învățat ce înseamnă să ne limităm, să calculăm cu modestie la ce anume renunțăm – haine de firmă, o casă mai mare, un telefon de ultimă generație; pe de altă parte, a fost martora modului în care, din pasiune, se poate crea cu adevărat bogăție – mai ales dacă ea slujește și altor oameni. Copilul meu are slujbă astăzi, după numai trei luni de facultate. Își câștigă propriii bani pentru vacanțe și plăceri personale. Este foarte calculat, dar fără frica de a pierde, de a rămâne sărac. Își menține încrederea că banii vin, dacă ai ceva de spus sau pe cineva de ajutat în lume.

Școala în care a crescut a devenit, deci, și un instrument de înțelegere a relației dintre educația personală și investiția în viitor, dintre bani și sensurile valorii aduse de ei.

Un astfel de proiect de conștientizare a valorilor proprii, al profilului personal și al relației cu banii pe termen lung a creat și prietena noastră, psihoterapeutul Diana Stănculeanu. Direct implicată în proiectul BCR, ”Școala de Bani”, Diana a creat o hartă a inteligenței financiare, pe care elevii și studenții o pot decărca aici:

 http://scoaladebani.ro/EduFinKit

Pentru că e concepută de un psiholog cu multă experiență de lucru alături de adolescenți și tineri, harta este un instrument eficient de orientare în carieră și planificare financiară. Este totodată o invitație să descoperi tiparul intelectual și vocațional după care poți funcționa în lume. Pornind de la cine ești, harta te ajută să proiectezi realist șansa prosperității personale, învățând cum să îți organizezi fiecare pas către acest țel.

M-am jucat cu ea cu mare bucurie să descopăr o resursă simplă și elegantă de a pune în perspectivă cine sunt eu, ce îmi doresc și cum pot ajunge acolo, cu înțelepciune financiară. Mi-aș fi dorit să am parte de astfel de instrument în anii adolescenței mele, ca să nu trebuiască să refac, în drumul meu antreprenorial, distanța atât de mare, uneori prăpastia,  de la fricile părinților mei, la prosperitatea îndelung muncită de astăzi.

Dacă aveți copii adolescenți acasă sau tineri, ca fata mea, îndrumați-i către această hartă. Există și o tragere la sorți, cu premii cool, pentru cei care o accesează.

După cum există, iată, drumuri mult mai scurte și mai elegante de a deprinde inteligență financiară.

Succes!