Parentingul – impotență sau abundență?

Lângă un copil care greșește, poți să vii în ajutor din două locuri complet diferite. Poți să acționezi dintr-un loc al impotenței sau dintr-unul al abundenței.

Părinții care vin din locul acesta al neputinței se uită la greșelile copiilor lor din unghiul lui ”parcă îi lipsește ceva”. Dragostea și grija lor vin odată cu multiple alte ajustări, optimizări, corecturi, reparații de tot felul. ”A da educație”, în cazul celor care ne lăsăm purtați fie de frici, fie de importanța rolului nostru de părinți, înseamnă, evident, ”a face observație”, ”a interzice”, ”a muștrului”, ”a explica”, ”a corecta”, ”a aplica recompense, consecințe”, ”a rușina”, ”a certa”, ”a reproșa”, ”a pretinde”, ”a lăuda”, ”a aprecia”, ” a da exemplu” etc. E ca și cum suntem profesorii din tura a doua, de acasă: folosim arsenalul luminos al căii celei drepte și șuierăm alarma când lucrurile deraiază. Toate – din speranța că noi, farul călăuzitor pentru un interval de vârstă incapabilă și insuficientă în sine – vom aduce, prin repetatele noastre dirijări, conținut și sens în viața celui mic.

Părintele care proiectează o mentalitate a lipsurilor și a sărăciei în relație cu propriul copil este acela care, dând frâu liber fricilor sale, ajunge să se îndoiască de el, să stea la pândă, să-i prindă greșelile la timp, să le repare. Când, de pildă, afli de la școală că fiul tău are o notă mică la ultimul test, te așezi lângă el, la masa de lucru, cu crisparea că ai de alergat împotriva timpului, că ai de recuperat, de reumplut, de reasamblat ceva în viața lui. Te simți mânat să acoperi un fel de datorie, de minus, de decalaj. Inevitabil, te concentrezi pe ce nu este, pe ce nu are, pe ce nu poate copilul tău în raport cu norma culturală a semenilor noștri, a școlilor, a vecinilor, a familiei tale. Te vei așeza lângă el, deci, cu reflexul alarmist al omului care e pus să repare, să acopere, să rezolve ce nu merge bine. Copilul va învăța să locuiască în emoția asta a ta, să o respire prin pori sub forma unei inevitabile traduceri proprii: ”Nu sunt suficient de bun; mama și tata nu mă plac așa; există, probabil, o cursă a oamenilor buni și răi, în care eu și viața mea ne înscriem acum, corectând mereu pașii greșiți, ca să fim apreciați și acceptați.”

În mod natural, copiii resping energia omului care vede lipsurile în ei. Ei respectă, ascultă și se lasă inspirați de oamenii care îi recunosc, îi văd cu adevărat în forma lor suficient de bună, fără termen de comparație. De aceea, de multe ori, ei nu își suportă părinții când aceștia încearcă să îi învețe prin predici, povețe sau contraexemple.

Pe scurt, copiii refuză să devină ”mai buni” lângă oamenii care nu îi cred suficient de buni.

Mentalitatea abundenței este, pentru un părinte, aceea din care îți vezi copilul așa cum este el: perfect și suficient, indiferent de ce face prost sau spune greșit la un moment dat. Când împodobim bradul de Crăciun, nu o facem pentru că bradul, în sine, e urât. Toată poleiala, adaosul de globuri, lumini și alte decorațiuni vin să sărbătorească ramurile verzi, frumoase, suficiente pentru pădure exact așa cum sunt ele inițial. La fel și intervențiile noastre, pe care, în mod eronat le numim ”ajutor”. Dacă o facem cu aroganța/frica celui care corectează sau îmbunătățește, ajustăm de fapt, nu ajutăm. Cele mai bune intenții și dragostea prost înțeleasă pot răni fundamental un om, atunci când unul încercă să îl optimizeze pe celălalt.

Lecțiile tale de viață, experiențele, explicațiile, îndrumările pe care vii să le așezi lângă el, la masa voastră de lucru sau în discuțiile față în față – sunt fie un dar, fie o amendă. Când ajustezi și corectezi nu faci altceva decât să tai: nici nu construiești, nici nu adaugi, nici nu crești.

Dintr-un loc al fricii, al probabilității ratării sau al rușinii de a nu avea un copil suficient de bun se iau, de regulă, cele mai proaste decizii. Nici măcar cele mai exersate tehnici parentale despre ce e potrivit să faci sau să spui la un moment dat nu au nicio valoare, dacă ele vin dintr-un nepotrivit ”cine-ești-de-fapt, când spui sau faci un fapt”.

Lângă copii, e mai important cine suntem în interior, ce energie proiectăm în jurul lor, decât ce facem sau ce spunem. Și cu cele mai potrivite cuvinte sau cele mai calibrate fapte, poți da greș dacă în interior, ca părinte, plutești în aburii fricii, ai nesiguranței și în ceața de a nu-ți vedea propriul copil. De fapt, atunci când îți este tare frică să nu greșești, șansa să îl vezi cu adevărat – ca spirit, ca voce, ca emoție – este, practic, nulă.

Oamenii de lângă noi – copii sau parteneri de viață – înfloresc în acceptare, nu din ajustări. Copiii au nevoie de dezvoltare, nu de optimizare. Parentingul bun nu vine din tehnici, strategii, reprimări de impulsuri sau alegeri bine cântărite de cuvinte. Vine din locul acesta al abundenței, în care suntem recunoscători pentru copiii noștri și petrecem în fiecare secundă, în sufletul nostru, șansa de a îi avea alături. Toate inevitabilele greșeli, deviații, nepotriviri și inadecvări în comportamentul lor – tot ce ne supără, alarmează sau irită – sunt șansa noastră de a le mai da un dar. Nu o lecție despre ce nu sunt, ce nu pot, ce nu ajung.

Părinții cu mentalitatea impotenței vor crește copii care vor crede despre sine că nu sunt niciodată suficient de buni. Cei care se așază lângă ei dintr-un loc spiritual al abundenței și al acceptării, vor trimite în lume oameni capabili să se aibă pe sine. Copii mai fericiți, chiar dacă nu perfecți. Capabili ei înșiși să dăruiască, nu doar să drămuiască.