Inspecția sanitară a emoțiilor noastre
Mi s-a ridicat pielea pe mine, am înțepenit și n-am mai putut să spun mare lucru. M-am întrebat mai târziu de ce am simțit, cu revoltă, din toți porii, că cei doi pun la cale începutul unei mici tragedii.
Iată cum am gândit, când n-am mai fost lângă ei:
Din iubire pentru copii, suntem gata să coafăm realitatea în toate chipurile: alungăm din calea lor oamenii urâți, evităm subiectele despre moarte, sex și boală, ștergem repede de pe obrajii lor lacrimile, îi luăm în brațe de câte ori le răsar grimase pe chip.
Suntem un fel de inspectori sanitari ai emoțiilor – le sortăm pe cele rele de cele bune, le pansăm imediat rănile, îi mituim să își înghită durerile, să-și uite neliniștile. Ne face nouă bine să îi vedem curați, cuminți și fericiți. Sunt jucăriile din vitrina imaginară a vieților noastre, în cutii mari și strălucitoare care ne umplu viața dacă sunt neatinse, neuzate, netrecute prin alte mâini. Ne face bine nouă și ego-urilor noastre pline deja de răni de tot felul, să ne vizualizăm copiii într-o lumină pură, într-un ambalaj nedesfăcut încă. Ne pansăm deziluziile cu iluzia că măcar copiii noștri n-au pornit încă pe drumul care ne-a tocit nouă deja călcâiele.
Ne imaginăm că binele vine din starea de bine, că fericirea vine din starea de fericire. Am făcut un fel de contract cu viața – semnat numai de partea noastră – în care scrie că suntem gata să o iubim dacă ne este bine, cald și sigur, dacă și copiii noștri sunt păziți de tristețe, durere, teamă și dezamăgire. Când lucrurile merg prost – suntem bolnavi, trădați sau datori – avem convingerea că viața nu e bună cu noi, că s-a stricat promisiunea. Una pe care, fără să știm, ne-au făcut-o părinții, cultura, lumea lucrurilor și a artificiilor în care trăim: aceea că e bine când e bine și rău când este rău.
Să fie oare așa? Este acesta un adevăr pe care vrem să îl vârâm pe gât și copiilor noștri, protejându-i de mici, sufocând orice început de durere, amorțind cu pastile orice febră, pansând orice zgârietură? Este bine chiar să ne prefacem că batem scările în care s-au împiedicat? Că certăm colțul mesei de care s-au lovit? Că mergem, cu mâinile în șold, la mama copilului care tocmai l-a împins?
Sau este o iluzie pe care ne e frică s-o chestionăm, dar pe care o vindem, cu cruzime și, totuși, cele mai bune intenții, și copiilor noștri, de mici, când n-au niciun sistem de apărare, de filtru selectiv asupra vrutelor și nevrutelor pe care le îndrugăm lângă ei? Iluzia că trebuie să le fie bine mereu; că ce este trist, dureros și greu înseamnă un fel de aberație a vieții, de deviere de la normalitate?
Nu cred că există șansă de creștere mai mare și mai semnificativă decât cea adusă din durere, din suferință. Nu cred că trebuie evitat adevărul că binele vine, de multe ori, după ce am trecut prin purgatoriul lacrimilor, al pierderilor, al reinventării de sine, de jos sau din cenușă.
Nu, nu fac o pledoarie pentru înscrierea copiilor noștri în tabere de supraviețuire sau în programe de mușcat noroiul din bocanci. Nici nu cred că trebuie trimiși afară, ca să îi ude ploaia expres, să se călească programatic sau să își înghidă frigul în oase.
Cred numai că eșecurile, bolile, durerile, trădările, respingerile trebuie integrate la pas normal, de mic. Când funcționezi lângă copilul tău ca un inspector sanitar, nu faci altceva decât să îi ții sistemul încordat și incapabil să absoarbă viața așa cum este ea, să integreze ritmurile ei. Îl faci rezistent la viață, la energiile echilibrate între bine și rău, care au nevoie să îl traverseze, ca să îl construiască pe dinăuntru. E ca și cum l-ai feri să vadă că e întuneric după ziuă, că e frig mereu după cald, că e puțin mereu după ce a fost mult.
Când le așezăm existența în dualitate – adică acceptăm binele și fugim de rău – e ca și cum le-am pecetluit soarta de fugari, de veșnic nefericiți. De teama durerii, a bolii, a singurătății, vor căuta să își umple mereu golul cu lucruri și oameni care nu îi merită.
Suferințele noastre sunt aici cu sens. Viața este o dublă călătorie: una în exterior, către lume – a tuturor lucrurilor pe care le facem și una în interior, către sine – a tuturor lucrurilor pe care le simțim. Dacă ne învățăm copiii să fugă de ce simt: de durere chiar, de tristețe, de frică – și venim către ei ca niște servitori gata mereu să tragă paravanul peste neplăceri, vom crește niște indivizi fricoși, incapabili de empatie, încapabili să se înțeleagă pe sine.
Fiecare copil are nevoie să treacă prin durerile lui, susținut și iubit. Fac parte din călătoria lui. Decupat pentru o vreme de la ea, ferit de părinți prin trucuri artificiale, își vor seta, încă din primii ani de viață, așteptări false despre sine. Vor crește fără o putere esențială: aceea pe care ți-o iei ori de câte ori te ridici de jos.
Toate reacțiile noastre exagerate de protecție, micromanagementul timpului lor nu sunt reflexele unor adulți iubitori. Părinții care își spun că își iubesc prea mult copiii ca să-i vadă suferind se mint pe sine. Aceasta nu este iubire – este utilizarea copilului în scopul umplerii golului personal și al pansării rănilor sufletești de care nu ne-am ocupat la timp. Când com înțelege că lacrimile lor ne fac nouă rău, că activează în noi vechi suferințe, că reflexul de a-i păzi de orice umbră este pentru că nu suportăm noi să ne retrăim rănile – atunci vom ști cum să nu ne mai folosim de copii. Cum să dăm un pas înapoi și să le respectăm experiențele de viață. Chiar și pe cele care aduc frustrare, tensiune, neplăcere.
De aceea nu cred în tehnicile de parenting vândute în 7, 9 sau 12 pași. A fi părinte nu este doar despre călătoria în exterior – despre toate lucrurile pe care trebuie să le facem pentru copii. A fi părinte este și despre cum ne uităm fiecare în interiorul nostru, cum ne abandonăm de curajos și în fața durerii, despre cum ne privim în ochi și retrăim rănile, ca să nu le revărsăm toxinele și peste copiii noștri.