Evul Mediu al emoțiilor noastre

Am supărat mulți părinți cu o postare plină de judecăți despre cum își atenționează obsesiv, copiii, în parc, asupra siguranței lor fizice: ”Să nu cazi!”, ”Ai grijă, că te împiedici!”, ”Mai încet, să nu te lovești!”. Textul era despre răspunsul anxios și exagerat față de pericolele de pe aleile parcului. Nu pentru că acestea nu există, ci pentru că e foarte important să știm când anume intervenția noastră este e reacție mecanică și o proiecție a nesiguranțelor noastre și când ea e vitală, cu adevărat, pentru starea de bine a copilului. N-am făcut multe nuanțări – dar, e clar, am atins o rană. Ca martor de o jumătate de oră al plimbărilor de Duminică în parc, n-am cum să renunț la certitudinea că în jurul nostru gravitau zeci de familii care împleteau în sufletele copiilor lor mai mult predicții catastrofale, decât intenții clare de curaj, aventură, libertate și autonomie personală.

Nu știu cât de mult lumea noastră modernă a început să conștientizeze că dincolo de coordonatele fizice ale existenței noastre – unele din ce în ce mai sigure și ușor de controlat – există o realitate subterană, din ce în ce mai palpabilă și determinantă: emoțiile. Că dincolo de pericolul fizic de pe aleile unui parc, există un pericol emoțional, la fel de mare, în vocile noastre, în cuvintele și gesturile noastre, chiar și cele mai bine intenționate.

Școlile și cursurile pentru copii și adulți au început să pună inteligența emoțională în prim-plan, ca obiectiv al învățării. Toate teoriile parentale moderne vorbesc despre conectare și timp de calitate cu copiii. Am început să conștientizăm că viitorul nostru nu mai depinde strict de o diplomă, de ce faci bine sau rău în școală, ci, mai ales, de natura relațiilor în care ne angajăm sau învățăm să le cultivăm. Am învățat, ca părinți, că siguranța fizică a copiilor noștri nu mai este suficientă; că un părinte bun trebuie să organizeze habitatul familiei după principiile sănătății emoționale.

Înainte de ”a face”, omul Vestului civilizat învață încet-încet ceea ce Orientul știe de mii de ani – că trebuie să ”fie” cumva: adică să propage în jurul lui o anumită vibrație sufletească, din ce în ce mai pregnant percepută ca o realitate fizică de cei din jur. Copiii care se nasc astăzi, de pildă, sunt extraordinar de intuitivi – capabili să scaneze stări sufletești, să se apropie sau să respingă spontan adulți sau experiențe, tranșând simplu, cu un fel de al șaselea simț, alegerile lor. Se nasc, probabil, indivizi dotați cu exact instrumentele care îi vor ghida pe ei în viață, așa cum s-a reconfigurat ea în era tehnologiei și a vitezei. Și după aceleași reguli după care oamenii peșterilor aveau mușchi proeminenți și maxilare supradimensioante.

Ne aflăm, probabil, în pragul unei revoluții emoționale – una și a educației, implicit. Una care ne va conduce să descoperim, poate, peste ani, cât de primitiv gândim astăzi despre ce le trebuie copiilor noștri ca să devină adulți sănătoși și realizați. Așadar, în educația de astăzi, cel mai mare proces distructiv asupra viitorului adult se întâmplă, probabil, la nivelul emoțiilor. Aici, în lumea aparent invizibilă a trăirilor noastre, se petrec lucruri discrete, tăcute, fermentează adesea otrăvuri distilate sub camuflajul celor mai bune intenții și titluri de părinți buni și protectivi. Și sub titluri de școli serioase sau cu renume.

Modul în care ne educăm copiii nu s-a schimbat incredibil de mult, de-a lungul anilor. O perspectivă sumară ne-ar ajuta, cred – să înțelegem de ce, la un anumit nivel, suntem încă în Evul Mediu al creșterii și formării celor mici.

În Evul Mediu, copilăria nu exista, pur și simplu. Primii ani de viață nu meritau atenție– copiii erau, cel mai adesea, asociați poftelor impure și așteptați să crească suficient de puternici ca să fie buni pentru muncă. Pedepsele corporale și tehnicile de exprimare a disprețului și a dezacordului pentru cel mic erau la fel de răspândite și în familiile aristocrate.

Către sfârșitul secolului al XVII-lea abia, John Locke scrie o carte despre natura umană și educația copilului – una care a rămas de căpătâi pentru mai mult de 100 de ani. Abia atunci au apărut primele conștientizări despre etapele creșterii unui copil. Pe scurt, ele se rezumau la siguranța fizică (una care presupunea călire și program fix de hrană și odihnă) și la sistemul de pedeapsă și recompensă – unul la fel de răspândit și astăzi, după mai bine de 300 de ani. Locke sfătuia părinții să își țină copiii în menghina aprobării și a rușinării.

Deși paradigma educării prin pedeapsă și recompensă este deosebit de nocivă, preocuparea filozofică și practică a lui Locke pentru creșterea copiilor a însemnat un pas uriaș în evoluția mentalităților parentale.

La începutul secolului al XX-lea, încă se publicau cărți despre cele mai eficiente tehnici de pedepsire corporală a copiilor.
Pe la 1940, John B. Watson – părintele behaviorismului – a adâncit convingerea că toate comportamentele nedorite trebuie pedepsite, predicând, cu convingere, că sentimentele de dragoste și atașament ale nou născuților sunt condiționări, reflexe; și că un bun orar pentru funcțiile fiziologice, cu ore fixe de masă și somn, cu întăriri ferme ale comportamentului bun și pedepsiri hotărâte ale celui rău – duc la creșterea unui individ sănătos și funcțional pentru societate.

Abia către sfârșitul secolului al XX-lea, țările din Vest au început să asocieze pedeapsa fizică, abuzului și să își pună, în sfârșit, întrebarea despre consecințele grave ale lovirii copiilor. S-a adoptat, în schimb, metoda ”pedepsirii în camera ta” – ”time-out” -ul – adică momente de marginalizare și însingurare a lor, după ce au greșit.

Privind sincer înapoi, nu părem să fi făcut, în ultimii aproximativ 300 de ani, altceva decât să folosim emoțiile negative – suferința, frica, rușinea – cu scopul de a produce comportamente pozitive. Există, parcă, o credință larg împărtășită, că natura umană se face bine dacă își are rădăcinile hrănite cu rău. Dacă oamenii își înghit sau discreditează trăirile care au dus la un comportament anume.

E adevărat, ca să evite pentru un timp și durerea, și rușina, și vina – copiii își controlează și corectează comportamentele, așa cum pare că vrem noi sau cum am decretat că e social acceptabil. La exterior, lucrurile par să intre pe făgașul ”normal”; în interior însă, dacă am putea modela concret harta sufletească a copiilor noștri, nu știu exact câte prăpăstii și văi otrăvite ar trebui să acceptăm că am creat.

După aproape 300 de ani de trezire parentală, familiile încă se zbat, în majoritate, să aibă copii buni și obedienți; foarte puține țintesc să crească viitori adulți sănătoși sufletește.

E foarte posibil ca peste câteva zeci de ani – poate și mai devreme – să privim cu dezgust în urmă și să înțelegem că răul pe care îl facem acum copiilor e la fel de primitiv ca teoriile creative despre pedepsele corporale. Pentru că, să fim sinceri, nu avem deloc habar despre cum putem crea un mediu emoțional sănătos în casele noastre. Ne zbatem încă în îndoială despre ce trebuie și ce nu trebuie – uitând, de fapt, că însăși această nesiguranță îi învață pe copiii noștri, la rândul lor, să nu aibă încredere în propriile emoții și intuiții.

Marea majoritate a copiilor este încă crescută în medii emoționale toxice; ne aflam într-un nou Ev Mediu – unul în care suntem foarte buni părinți la nivel fizic, dar foarte slabi, la nivel emoțional. După cum există mulți profesori ”buni”, care produc rezultate externe cu prețul tensiunilor, al fricilor și al culpabilizării copiilor. Competențele lor ajung să fie un fel de mecanism de evitare a fricii și a pozițiilor inferioare într-un top al ambițiilor noastre. Puțini profesori știu că creeze perfomanță dintr-un loc luminos și sigur, al încrederii și răspunderii personale.

Lucrul acesta are implicații dramatice; nucleul existenței noastre sunt emoțiile. Dacă acestea nu sunt în echilibru, sinele este într-un fel de rătăcire perpetuă și insatisfacție – una pe care nu ne este greu să n-o observăm deja astăzi, în jurul nostru.
Ceea ce facem astăzi, în mod constant, este să ne concentrăm încă pe corectarea comportamentelor proaste, uitând să privim către sentimentele sau emoțiile care au dus la ele.

Unele dintre cele mai nocive mecanisme de destabilizare emoțională – la fel de dramatice ca tehnicile de bătaie propuse la începutul secolului trecut – sunt bine-cunoscutele noastre reflexe de:

1. a neglija, cumpăra sau bagateliza trăirile copiilor noștri, prin distragerea atenției (”Hai, nu mai plânge, că ești mare de-acum!”, ”Îți cumpăr ceva când mă întorc”, ”Ia uiteee…, ce se vede acolo?”);

2. a dezaproba o stare sufletească incomodă, a îl face pe copil să se simtă ridicol sau vinovat cu ceea ce simte, spune sau face (”Hai, nu mai plânge, că te faci de râs!”, ”N-ar trebui să fii supărat – nu merită!”, ”Nu mai plânge, că îmi frângi inima!”)

3. a uita să oferi ghidaj și o cale de a trece prin emoții negative; sunt părinți empatici, care recunosc și validează emoțiile copiilor lor – ”înțeleg de ce te simți așa; ai dreptate!”, dar nu reușesc să îi ajute să le depășească altcumva decât tot prin mită, șantaj, distragere sau rușinare.

În primele două cazuri, copiii învață din reacțiile părinților sau ale profesorilor lor să nu mai aibă deloc încredere în ceea ce simt. Învățăm, de mici, cum cutare sentiment și cutare stare nu se cad, nu sunt permise, sunt rușinoase. În timp, copiii învață – citind chipul părinților, vocea și reacțiile nonverbale – să aibă mai multă încredere în felul în care aceștia estimează ce trebuie și ce nu trebuie să simtă la un moment dat. Așa începem, de fapt, să învățăm cum să nu avem încredere în noi. În cazul părinților din parc, frica este cea care trebuie să însoțească pașii copiilor, înainte de orice. Copiii încep să nu mai aibă încredere în bucuria aventurii și nevoia explorării.

Realitatea pe care n-o vedem este că oamenii simt exact ceea ce trebuie să simtă; că nu există un proces de selecție a trăirilor care trebuie cultivat în funcție de nevoile societății. Comportamentul poate fi modelat, desigur; nu și dacă emoțiile de la baza lui sunt, de fapt, suprimate, înghițite, îngropate. Un mod foarte simplu de a te nega, pe interior.

În cazul al treilea, cunosc mulți părinți empatici care își înțeleg copiii dar care se lasă, la rândul lor, consumați, absorbiți și impresionați de stările lor sufletești, ca de o forță devitalizatoare. De multe ori, chipul stâlcit al mamei la plânsul copilului, mușchii ei încordați, ca replică la supărările celui mic, îmbrățișările dramatice și încleștate – chiar dacă empatice și bine intenționate – transmit copiilor un fel de întărire a anxietăților lor: e un mod de a spune: ”da, această problemă a ta este gravă, imposibilă și demnă de mila și suferința mea îndoită!”.

Părinții empatici, drăgăstoși, aplecați tot timpul de spate și consumați de stările copiilor lor sunt aceia care nu oferă ghidaj, nu setează limite, nu creează, prin ceea ce ei înșiși oglindesc pe chip, mecanisme de autoreglare a stărilor și a deciziilor.

Copiii care sunt ”abuzați” constant în cel puțin două dintre cele trei chipuri nu știu, de regulă să se calmeze, să se aline singuri, au tendințe de îmbolnăvire mai frecventă, sunt adesea izolați, fără un sentiment stabil al apartenenței. Sunt viitorii adulți care se vor angaja în relații de co-dependență, incapabili să se arate pe sine, așa cum sunt, cu frică de vulnerabilitate și acceptare a propriilor slăbiciuni. Ei sunt copiii care au învățat, de mici, că este ceva în neregulă cu ei înșiși, imediat ce află că răspunsul lor emoțional la un eveniment sau altul nu e potrivit, e blamat sau neobservat.

Sănătatea mentală este atacată încă din momentul în care credem că ”trebuie să simțim” într-un anume fel, unul care se reglează în funcție de câtă acceptare ne arată mama sau tata, sau, mai târziu, profesorii noștri. Când emoțiile îți sunt sistematic invalidate, pierzi șirul lucrurilor care te fac să fii ”tu”. Cauza principală a anxietății este îndoiala de sine, neîncrederea în ce simțim la un moment dat. Există în noi voci interioare care ne spun mereu că ”poate nu e bine ceea ce simțim”. Când îți e frică de tine, ajungi să fugi de tine – să evadezi în tot felul de alte dependențe.

Prin tot ceea ce facem sau spunem creăm emoții. Unele se stabilizează, devin la fel de adevărate ca obiectele din viața noastră – un fel de jaloane printre care ne ghidăm pașii, alegerile. Când însoțim gesturile sau mișcările copiilor noștri cu proiecții ale unor iminente pericole, îi condiționăm să nu aibă suficientă încredere în intuițiile, echilibrul și dexteritatea proprie. Fii, acolo, în umbră, lângă el, mușcându-ți limba de câte ori poți! Mai mult, dacă poți pune entuziasm și susținere în traseul aventuros și periculos al copilului, îi dai și lui suficient spațiu să creadă în bucuria care îi mână pașii, inițial.

Niciun părinte nu vrea să își vadă copilul fizic, rănit. Totuși, uneori, prețul siguranței fizice este o traumă emoțională. Asta se poate reduce chiar și la neîncrederea în propriul corp. Ca profesor, văd din ce în ce mai mulți copii care nu locuiesc în corpul lor – care nu știu să sară coarda până la 10 ani, care nu s-au cățărat niciodată în copac, care nu pot sprinta în line dreaptă sau sări, cu ceva detentă de pe loc, fără să aterizeze în nas.

Nu știu cum sunteți voi, dar eu știu că mi-am concediat bona, la cei 2 ani ai fetiței mele pentru că, ori de câte ori cădea, femeia – bună și cu suflet mare – striga sincer și impetuos ”Hii!”. Vedeam mai multă spaimă în ochii fetei abia după ce se ridica.
După mine, cam toți avem un ”Hi!” în suflet și prea puține salve de încurajare și sărbătoriri ale triumfurilor copiilor noștri. Da, suntem în Evul Mediu al parenting-ului emoțional. Traumele s-au sofisticat, s-au camuflat și detaliat. Și, cel mai grav, toate sunt cultivate sub scuza iubirii.

Ca să nu mai vorbim de școli, unde toate formele subtile ale abuzului emoțional de mai sus sunt încă grosolan concurate de explozii de jigniri, glasuri ridicate și cultivare sistematică a complexelor de inferioritate, inadecvare și neputință.