Cum se strică treaba, de la grădiniță

De 4-5 luni, de când conduc ateliere de evaluare a preșcolarilor, ne-au trecut prin mâini câteva sute de copii din mai multe orașe ale țării. Copii din familii pentru care educația este o prioritate. Nu este un eșantion reprezentativ, nici pretenția unei cercetări nu am. Doar câteva impresii, împărtășite, în egală măsură, de echipa noastră de educatoare:

– puțini copii par să vină dintr-un program educațional coerent, cu abilități, competențe și cunoștințe cultivate sistematic, de la o vârstă la alta;

– puțini părinți cunosc rolul unei grădinițe și cum pot verifica impactul ei în formarea copiilor; Mulți sunt surprinși că există programe școlare pentru vârste așa mici sau că educația timpurie are o pedagogie aparte și pretenții de știință. De aceea sunt sute de grădinițe neautorizate în țară, cu educatori necalificați, de care e suficient să se atașeze copilul, ca să fie părinții mulțumiți, în general. Nu există, din partea familiei, un sentiment al urgenței, al pietrelor de hotar care trebuie depășite la vârsta preșcolară, ci, mai degrabă, o insistentă grijă și dezbatere despre răceli, hrană și scaunele zilnice.

– mulți copii nu sunt scoși din zona lor de confort și sprijiniți să evolueze; cei mai mulți sunt lăsați în ritmul lor, la o vârstă unde puțină direcție, încredere și energie din partea educatoarelor ar putea face minuni; Există convingerea că abia la școală încep lucrurile serioase, ba chiar se încheie, cumva, și copilăria. Am auzit mulți educatori folosind nefericita observație: ”ne jucăm, ne jucăm, dar trebuie să mai și învățăm!” – de parcă una s-ar exclude pe cealaltă.

– puțini copii își formează, până la 5 ani, starea aceea de hărnicie, de dorință de a finaliza o sarcină, bucuria de a duce la capăt un proiect, curiozitatea și reflexul de a adresa întrebări. Mulți cresc împinși de la spate, în activități de rutină care implică mai mult coloratul și lipitul; mulți își dezvoltă deja reticențe declarate față de fișa de lucru. Se pare că foarte mulți educatori confundă creșterea unui copil cu numărul fișelor lucrate la masă și starea de lehamite indusă de ele. Puține educatoare sunt conștiente că atitudinea față de școală și învățare se modelează acum. Că problemele școlare de mai târziu se trag din multe oportunități ratate în primii 6 ani de viață.

– foarte puțin impact al grădiniței se vede pe dezvoltarea limbajului, a raționamentelor logice și pe motricitatea fină; există decalaje enorme între copii normal dezvoltați, de aceeași vârstă (la grupa mare și pregătitoare, măsurând). Copiii dotați – cei 6-8% cu care defilăm și în școală, viitorii noștri olimpici – evoluează oricum și în orice tip de program. Restul, cei care chiar au nevoie de stimulare sistematică și încredere că pot mai mult – sunt, adesea, etichetați de la Grupa mică – ”neatent”, ”agitat”, ”plângăcios”, ”cuminte”, ”încet”, ”năzdrăvan” etc. Rar am văzut copii pentru care 2-3 ani de grădiniță au însemnat un salt vizibil, altul decât mersul implicit al evoluției naturale. Majoritatea știe să numere, până la 5-6 ani; puțini dintre aceștia au și conceptele numerice, cu adevărat, formate: puțini știu să construiască mulțimi echivalente de obiecte, să le compare sau să explice intuitiv scara numerică. Puțini au conectori logici bine sedimentați în relatarea unei povestiri sau în cronologia unor evenimente, deși mulți cunosc literele și le pot scrie în spații delimitate, pe fișe de lucru.

– nu există educație – nici la nivelul familiei, nici al cadrelor didactice – privind ferestrele de oportunitate ale vârstelor 0 –2 ani, 2-4 ani, 4-6 ani. Grădinițele nu își asumă conștient plasticitatea creierului celui mic – în sensul că activitățile propuse ar trebui să țintească expres către alcătuirea unor legături între concepte, fenomene și procese din lumea vie și imediat familiară copilului. Foarte puține educatoare lucrează integrat, știu să vizeze sistematic formarea unor raționamente specifice gândirii de adâncime: operațiile de comparare, descriere a relațiilor cauză-efect-scop, parte-întreg etc. Cam tot demersul didactic se desfășoară sub complexul de inferioritate a celui mic: mai toți trebuie cumințiți, corectați, așezați în rând, puși la colț, când se pierde controlul.

– mulți copii vin cu povești bine învățate despre cum anumiți copii din grupă sunt ”răi” și ”neascultători”. Mulți își știu de frică nu numai educatoarele, dar și femeile de serviciu care, cu voia conducerii, fac adesea ”disciplinarea” la somn, masă și chiar în clasă. Pusul la colț, statul în genunchi sau cu mâinile sus sunt povești despre care am auzit, la fiecare atelier, de la cel puțin 2 copii din grădinițe diferite.

Poate asta nu e cea mai arzătoare temă a educației românești, dar nu mă pot abține să nu spun că văd cu ochiul liber cum se duc lucrurile de râpă, încă de la bază. Există, desigur, și excepții – o mulțime de educatori inspirați care își pun o amprentă vizibilă, ușor de depistat chiar de la prima întâlnire cu copilul, în atelier. Aceștia nu reprezintă norma – despre ei puțini părinți știu a descrie ce fac, cu adevărat, bine; sistemul nu îi promovează și nu îi recunoaște ca punct de reper.

Până la 6 ani poți forma aproape totul în copii: nivelul lui de angajare față de cunoaștere, atenția voluntară și participarea entuziastă, un anumit ritm de lucru și o anumită apetență pentru structură, regulă și procedee de lucru, dorința de a reuși, bucuria de a cerceta și a te exprima în fața celorlalți.

Un copil care are norocul unei grădinițe bune este deja pornit pentru școală. Nu va mai avea nevoie de prea multe împingeri de la spate. Din păcate, noi instaurăm blazarea încă de la grupele mici. Mi-au spus zeci de copii cât de mult se plictisesc colorând și cântând în cor.

Ritmul impus cu blândețe unui copil de grădiniță – scenariul zilei, cu elementele lui de joc, surpriză și focus – îi va defini, pe viitor, nevoia de implicare, de acțiune, de cunoaștere, în ultimă instanță.

Acum ceva vreme, o mămică întoarsă din străinătate după mai mulți ani de carieră acolo, mi-a povestit că una din excursiile în parc, organizate de grădinița curentă a celor doi copii ai ei, au făcut-o să și-i retragă, a doua zi, de acolo. Fetița ei găsise, pe jos, o frunză galbenă, cu întortocheri ciudate ale lobilor. Mama, de pe bancă, a urmărit-o arătându-i-o, cu încântare și surpriză, educatoarei. Aceasta a făcut un gest automat cu mâna ”Bravo! Super!” și și-a mutat rapid privirea de la copil. Descoperirea fetiței nu a însemnat nimic pentru educatoare. În formarea ei – indiferent de cheful sau inspirația de moment – trebuie să fi existat reflexul de a se apleca și discuta despre frunză.

”Mi-am retras copiii nu pentru că este o grădiniță proastă. Despre asta nu e locul meu să-mi dau cu părerea. Mi-am retras copiii pentru că educatoarele lor nu știu ce înseamnă o oportunitate de învățare. Copilul meu a rămas suspendat între mirare și șocul neangajării adultului de lângă el. Nu aș vrea să i se mai întâmple asta de câteva ori. Gestul în sine i-ar educa dezinteresul. I-ar închide acuitatea simțurilor și încrederea întrebărilor”.

Știu, pare o mamă exagerată. Eu o admir. Pentru aripile copiilor noștri nu e niciodată exagerat să cerem mai mult. De la grădinițele copiilor noștri nu e niciodată prematur să cerem un neobosit interes pentru păstrarea vie a simțurilor, a analizatorilor și a hărniciei minții. Urmăritul de desene animate la grădiniță este mai nociv decât servitul de napolitane, la desert, de pildă.

Dar și mai nociv este să ne credem copiii mici și neputincioși. Să nu credem că fiecare frunză poate face diferența în arcuirea minții și a atenției lor.

Studiile arată că anii de grădiniță bună fac, dramatic, diferența pentru clasele I și a II-a. Învățătoarele au tendința de a pune etichete încă din prima zi de școală, doar după priviri și puterea de a sta, concentrat, în bancă. Din păcate, aceste impresii hotărăsc destinul celor prinși în colective de peste 20-25 de copii. Foarte rar un învățător mai reușește să atenueze problemele de atenție deja instalate sau interesul pentru finalizarea sarcinii de lucru. Cel mai adesea o fac culpabilizând și comparând cu norma impusă deja de ”copiii cuminți”.

Concluzia: măcar la grădiniță, acolo unde nu există încă miza notelor și a cadourilor pe sub masă, puneți presiune pe educatoare să își facă treaba! Opuneți-vă vehement programelor de desene animate, colorării excesive în contur și serbărilor care vă mascotizează copiii! Urmăriți, în copiii voștri, cum încep să își explice fenomene din lumea vie, dacă vin cu alte curiozități, dacă manifestă, când ajung acasă, o stare de neastâmpăr bun – cer să deseneze, să confecționeze, să construiască ceva sau să li se citească.

Bucuria creșterii personale este o nevoie care se instalează de la grădiniță. De aici, motivațiile intrinseci și tendința de a-și repeta sentimentele de triumf și reușită. Altfel, o să sfârșim cu toții băgându-ne copiii la meditații și păzindu-i până își iau o amărâtă de diplomă.

Un părinte sufletist poate, ce-i drept, să compenseze o grădiniță și o școală slabă, suplinind cursurile, acasă. El poate aduce în palmaresul copilului lui rezultate școlare mai bune. Rezultate însă pentru viață – cât se simte copilul de competent și motivat să reușească – nu se formează, cu adevărat, decât în comunitate. Alături de alți oameni despre care înveți că te sprijină și cred în tine. Alături de oameni care știu să construiască ceva în tine și când ridici o frunză de pe jos.

Știu că pare ridicol să vorbim de grădinițe, când sistemul nostru universitar geme de incompetență. Cu toate astea, toate terapiile recuperatorii pentru adulți încep cu regres în copilăria timpurie. Acolo unde am crescut sau virusat fundamental programul de viață. Grădinițele pot face diferența.