De unde ne vine puterea de viață…

La țară, bunica avea un butoi în curte, bătrân, înalt și gros. Eu îi ziceam ”burtoi”. Acolo turna strivitura de struguri și-mi spunea că trebuie să așteptăm să se facă vin.

Pentru mine asta era de neînchipuit: pândeam, cu urechea lipită de doagele de lemn, semnele transformării – eram sigură că în butoi, după ce îl închidem bine, începe un proces secret și minunat, dincolo de noi, unul în care strugurii se vorbesc între ei, se dau de câteva ori peste cap și se transformă în lichidul întunecat de mai târzu, din paharele musafirilor. Din joaca mea prin curte, mă opream adesea și-l priveam scurt, pe furiș, complice, ca să-i arăt că știu ce minune se petrece lângă mine, chiar dacă el, ”burtoiul”, o ține închisă și departe de ochii mei.

Prima mea putere de viață de aici a venit – de la convingerea că lucruri magice se întâmplă mereu, chiar în apropierea noastră. În cele mai istovite momente ale așa-zisei noastre maturități, contează enorm să ai unde revizita magia, așa cum i-ai fost martor convins, la un moment dat. Pentru mine, butoiul bunicii e promisiunea că tot ce punem împreună, în fermentul așteptării și al speranței noastre, se întoarce la noi, dulce și îmbătător. Butoiul ală cu miros de lemn ud și circumferință de necuprins în brațele mele subțiri a rămas un loc de unde îmi iau încrederea că lucrurile se întâmplă bine, dincolo de noi, dacă le-ai pus unde trebuie și la timp. Că nu ne rămâne decât să așteptăm ca restul universului să-și facă treaba.

La mama, prin curte, trecea mereu un motan chior. Era negru, bătrân și părea că știe multe. Venea din curtea vecinului, traversa grădina noastră, se urca pe gard și tranzita, mai departe, o mulțime de alte curți pe care nu le cunoșteam și despre care îmi imaginam că sunt mai interesante, de vreme ce motanul nu prea se oprea la noi. La itinerarul pisicii m-am gândit de multe ori ca la un traseu al marilor libertăți și aventuri. Eu încă n-aveam voie să ies din curte, lucruri periculoase – zicea mama – mi s-ar fi întâmplat. De aceea felina îmi părea un pirat înțelept și binecuvântat pentru libertățile lui. Îi întindeam capcane ineficiente cu firele din ghemul de lână, cotite printre tulpinile florilor. Speram să se împiedice în ele, ca să îl pot prinde și privi în ochiul lui de aventurier. Speram să văd acolo toată lumea pe care eu încă n-o cuprindeam decât în gând.

A doua mea putere de aici a venit – de la provocările granițelor impuse și libertatea la care motanul m-a învățat să jinduiesc. Între limitele sigure ale grădinii, am urmărit, prima oară, cum este să treci dincolo de ele; am gândit cum ar fi să-ți iei viața pe cont propriu, chiar cu riscul de a pierde (un ochi, în cazul de față. L-am admirat mereu că era curajos, deși bătrân, hăituit și obosit. Nu știu dacă îmi formulam exact ideile astea în cap pe atunci, dar sunt sigură că prin el am început să simt, cu toți porii, gustul libertății și nevoia de a privi dincolo de gardul casei noastre. Pe el îl revizitez în gând, de câte ori mi se pare că pierd ceva sau cad sub nu știu ce îngrădiri exterioare. În imaginea lui regăsesc încrederea că există întotdeauna, dincolo de orice poartă, oricât de înaltă sau neprietenoasă, o altă și o altă grădină.

La școală, prin clasa a IV-a, am scris o compunere despre o planetă de portocale și extratereștri din jeleu. Învățătoarei mele i-a plăcut așa mult, că s-a dus s-o citească celorlalți profesori, în cancelarie. Eu am așteptat-o, triumfător, în clasă. Îmi imaginam cum toate cuvintele mele se revarsă revelator peste capetele păzitorilor de cataloage, note, medii și pixuri roșii, cum toți se înmoaie, blegiți într-un abandon hipnotic, cum toată solemnitatea lor înfiorătoare se topește în focul ideilor mele. Sunt aproape sigură că momentul ăla a însemnat un fel de ieșire de sub supunere oarbă și frica de a nu fi niciodată suficient pentru ăi mai mari, de deasupra ta. Îmi reconstruiesc, uneori, în suflet, senzația aia, ca să mă realimentez cu un adevăr de care am mare nevoie ca să merg înainte: acela că pot, că am, în cuvânt și în minte, forța propriilor idei.

Pe la 12 ani, o profesoară de desen ne-a pus să pictăm un tablou de iarnă. Făceam cu toții aceiași copaci cu crăci maronii și acoperite de pastă de dinți – că tuburi cu ”Alb” nu prea se găseau în epoca de aur; aceleași derdelușuri, sănii și copii cu fularele în vânt; aceiași fulgi dintr-un cer cu nori aliniați și cu un soare firav, fix în colțul din dreapta, sus. În ziua asta, însă, profa de desen ne-a pus numai tuburi verzi lângă colile de lucru și ne-a spus că trebuie să desenăm o iarnă numai cu ”Verde”. M-am căznit să îi fac pe plac. Până la sfârșitul orei, m-a traversat și cea de-a patra putere de viață: am înțeles cum e să evadezi din stereotipuri, cât costă șă-ți asumi provocări, unde te scoate încrederea lui ”se poate și așa”: într-un loc cu mult mai luminos și mai liber decât ai fost învățat să crezi. Pe iarna asta verde o revizitez în mintea mea de câte ori ajung să mă conving, neinspirat, că altfel nu se poate, că nu există soluții. Există întotdeauna, însă la alt nivel, cu alte culori și cu alte vibrații – unele pe care o banală experiență dintr-o zi de școală mi le-a adus pe tavă.

Copiii noștri nu își iau puterea de la câte știu, învață sau produc în caiete și în cataloage. Astea sunt un fel de strat de suprafață care îi împinge în societate, cu măștile competenței și ale școlirii – în sine, și ele necesare. Miezul fiecăruia se clădește totuși pe altceva. Puterea de a merge înainte, de a vedea magia din jurul nostru, simțul aventurii și al asumării de sine, libertatea minții de a bate stereotipurile și a gândi pe cont propriu vin din cu totul altceva.

Pentru mine, au venit din butoiul bunicii, din ochiul motanului bătrân, din felul în care m-a privit învățătoarea într-o zi sau din sărăcia tuburilor cu ”Alb”. Din felul în care o lipsă, o problemă aparent de netrecut mi-au arătat câte alte soluții există, dacă știi să vezi dincolo de ele.

Ca profesori sau părinți vom face tot felul de greșeli cu copiii noștri. Una singură este de nepermis: absența acestor experiențe din viața lor. Cu ele se înalță, din ele se fac puternici.