Școala, între creier și inimă
Ca educator, n-am cum să nu observ că ne îmbătăm iarăși cu apă rece. Figura mai respectată a învățătoarei, atașamentul natural al copilului față de aceasta, tendința lui de a accepta mai ușor regulile ca să își mulțumească părinții – nu sunt indicatori ai faptului că ciclul primar ”merge, de bine, de rău” în România.
Dezbaterile publice pe marginea noului plan-cadrul la gimnaziu au fost inițiate pornind de la premisa că, la ciclul primar, am făcut deja înnoirea. Că nu ne rămâne altceva decât să o continuăm. Convingerea că la clasele Pregătitoare – IV am renovat șandramaua e posibil să ne saboteze definitiv în alegerile noastre de reformare a ciclului gimnazial.
Primii ani de viață sunt hotărâtori pentru formarea unui copil. Până la 5-6 ani s-au cam așezat toate structurile care vor genera imaginea de sine a viitorului tânăr, adult; sistemul lui de convingeri va fi, aproape în totalitate, determinat de echilibrul emoțional creat de părinți în primii 2-3 ani de existență; structurile cognitive își vor fi definit matricea și formulat un grad de receptivitate, o anume intensitate a atenției voluntare, un anumit simț al rezilienței și al responsabilității. Ce urmează după, este acumulare și șansa de salturi calitative în timp – procese care nu se întâmplă satisfăcător fără o bază bună. Una de care marii responsabili sunt familia și grădinița.
Ce se întâmplă în clasa I este un fel de preluare – cu pretenții de profesionalism – a unor minți deja modelate, încă flexibile, însă clar conturate, clar diferite, clar individualizate. La baza acestor mari și observabile diferențe – încă din prima zi de școală – au stat familiile, sinergia relației mamă-tată, gradul de conectare emoțională a părinților, structura, siguranța, ordinea și predictibilitatea vieții lor. Până la prima așezare în bancă, fiecare copil își va fi primit de la propria familie o imagine a identității – un sine puternic, unul rănit poate, unul nesigur, altul ambițios și tot așa, simplist vorbind.
Rolul învățării la ciclul primar va fi, așadar, unul de recunoaștere inițială, exactă, a identității, nevoilor și specificului fiecărui copil. Până la 7 ani fiecare își va fi formulat – inconștient – un mod de operare mentală, un stil de raportare la lume, oameni și provocări, un complex de emoții dominante care îl ajută sau îl sabotează. Numai recunoașterea fiecărei energii în clasă – căci oamenii asta sunt – îl poate ajuta pe învățător să facă pasul următor în creștere.
În schimb, ce face sistemul nostru? Pe un fond administrativ nesigur și neclar de regulament școlar – unul care nu creează siguranță și predictibilitate în școli – vin niște programe fixe, cu planificări sincronizate la nivelul țării, cu obsesia omului de la catedră de a se raporta la o medie a clasei și de a obține un ritm general de lucru, în pas cu toată nația. Fixismul și rigiditatea conținuturilor și a metodelor școlare nu se regăsesc deloc acolo unde și-ar avea sensul: în regulile de disciplină, în monitorizarea siguranței copiilor în timpul pauzelor, în gestionarea și medierea conflictelor și a otrăvurilor emoționale de tot felul.
Ciclul primar nu servește nevoilor individuale și nici celor specifice vârstei: fascinația pentru natură, ”de ce”-uri, fenomene și curiozități din lumea vie a fost înghesuită la finalul paginilor din manualul de matematică. Exercițiile de numărare a frunzelor dintr-un copac desenat caricatural în josul filei sau de trasare a unor cifre pe organele unui corp uman, schițat fără proporții în dreapta coloanelor cu socoteli – sunt luate, în România, drept tratare interdisciplinară sau învățare integrată.
În curentul marii inovări a programei de învățământ primar, încheiată, chipurile, în 2013 nu s-a prins niciun învățător. Mai toți merg pe stilul vechi – calea bătătorită e cea sfântă. Se cumpără în continuare zeci de auxiliare cu exerciții și probleme pe care copiii le execută, ce-i drept, binișor și înaintat față de colegii noștri din alte țări, dar într-un stil mecanic, autizat, desprins de context și, în general, crispat, ancorat în nevoia de mulțumire a autorității parentale.
În economia lucrurilor, cel mai repede se pierd copiii. Sentimentul lor de identitate, alegere, valoare se duce de râpă. Devin ținta ambițiilor părinților lor – mulți dintre ei, cu un sine rănit și rușinat în școlile pe care le-au terminat, gata să își reverse – involuntar – toate frustrările și amintirile despre propria nevaloare; sau miza ambițiilor unor învățătoare care, dacă nu produc rezultate vizibile, nu mai există în școlile lor, sunt marginalizate, nelăsate să își selecteze viitoarele generații de copii ”buni”, adică deja formați, deja interesați, deja disciplinați. Toată lumea știe că cine e bine cotată la bursa bârfelor de cartier apucă să își aleagă cele mai bune familii și copii deja pregătiți. (deci e limpede că până la 6-7 ani, și familia, și învățătorii știu că mai toată treaba importantă pentru mintea și sufletul celui mic trebuie să fi fost deja făcută.)
La intersecția unor mize primitive, de supraviețuire, ciclul primar nu poate face altceva mai bun decât să își mențină elevii pe o falsă linie de progres sau plutire. Pentru că suntem tare adormiți spiritual, ca nație, am ajuns să credem că un copil învață bine dacă are nota 10, dacă socotește și scrie bine. La partea emoțională, la seva lor de curaj, putere, libertate interioară nu ne uităm. Dimpotrivă, o judecăm, ca și cum ea ar trebui să fie acolo a priori, în sarcina lui Dumnezeu sau, mai rău, ca rezultat al unei decizii personale de a fi, de mâine, mai bun. Ne certăm copiii, îi smucim, îi rușinăm, îi întrebăm obsesiv ”că de ce nu sunt atenți sau de ce n-au învățat”, de parcă puterea de concentrare a minții, prelucrarea informațiilor și conectarea lor într-un sistem semnificativ sunt chestii dobândite odată cu culoarea ochilor sau numele de botez.
Cum să reformezi școala începând cu clasa a V-a, când la nivel gimnazial livrăm deja copii dezangajați, dezinteresați, fără structuri cognitive dezvoltate cu intenție și plan? Cum să îți pui speranțe într-o clasă – a V-a (căci despre ea se vorbește acum intens la Minister), când alte țări europene deja își separă copiii, pe competențe, achiziții și predispoziții, la această vârstă? Când drumul lor de până atunci va fi fost, pentru majoritatea, concludent pentru evoluția ulterioară?
De ce cred că ratarea sistemului nostru de educație începe sau continuă – din grădiniță, la clasele primare? Pentru că tot ce am pus în cărțile sau planificările noastre nu au, ca finalitate, valori ale omeniei, curajului, empatiei. Pentru că strategiile pedagogice care forțează lipirea unor deprinderi de creier nu formează și calități ale gândirii – nu cresc gradul de concentrare, voință, reziliență. Ele sunt așteptate să existe, ca atare. Copiii care nu le au sunt chiar culpabilizați pentru asta. Nimănui nu-i trece prin cap că, de fapt, despre asta este școala – despre ce se depune în caracterul, comportamentul și emoțiile unui om după ce, la bază, l-ai hrănit cu informații, l-ai antrenat în exercițiu și pus să persevereze în muncă. Aceasta din urmă, dacă nu are sens și vector – dacă nu știm unde ajungem cu ea – dacă nu simțim că participăm la devenirea noastră și că ne satisfacem nevoile învățând – va fi doar simulată sau pur și simplu urâtă, făcută cu resentiment și neimplicare.
Știu că sunt mulți printre dumneavostră care încă mai cred că rolul școlii este doar să instruiască. Această mentalitate era valabilă acum zeci de ani, când trăiam cu toții într-o paradigmă scindată: creierul omului era separat de inimă, feliat în responsabilități publice sau sociale: de creier se ocupa școala, îl umplea cu operații bune pentru munci repetitive, în fabrici sau ateliere, cu convingeri de om supus și disciplinat; de suflet, se ocupa familia.
Astăzi, am trecut de la modelul omului care FACE lucrurile într-un anume fel, la omul care ESTE într-un anume fel. Meseriile viitorului nu sunt încă inventate. Mințile noastre de funcționari la catedră nu-și pot încă imagina câtă materie, care și de ce trebuie neapărat transmisă în clasa Y sau la nivelul Z. Cel mult, ele pot face doar jocul îngust al examinărilor naționale – în sensul că vor preda strict pentru examen și bucata de hârtie a absolventului. Nu vor preda pentru scopul creșterii autentice, nici pentru sentimentul de identitate a nimănui, nici pentru valori morale și calități ale cogniției. Pentru că generațiile de astăzi simt cu toți porii lor neautenticitatea și disfuncționalitatea școlii și pentru că sunt silite să participe la ea, o mare parte din ele ajunge să se descurajeze psihic, să reprime emoții negative, să creadă din ce în ce mai puțin în vocea ei.
Cei mai buni adulți for fi aceia cărora școala și familia le-au pus suficient spațiu interior pentru libertate, flexibilitate, reziliență și creativitate. Cunosc cazul multor tineri excelenți pe hârtie care merg la interviuri pentru slujbe înalte sau facultăți de elită, respinși pentru că nu știu să se poarte pe sine: fie sunt prea fragili emoționali, fie prea fixiști, fie orgolioși și ușor de destabilizat în fața eșecului.
Valorile care pot propulsa acum un tânăr în viață nu sunt valorile copilăriei noastre și nici ale educației care ne-a făcut pe noi ”oameni”. Ca să le activăm în școala lor, trebuie să renunțăm la control, condiționare, la umilință și concurență, la învățarea în cadru fixist și sincron cu toată lumea. Trebuie să venim în clasă cu moduri de operare mentală pe care noi înșine, ca oameni la cadetră, nu le avem în vârful minții. Cum să formezi curajul în copii când tu nu îți iei libertatea adaptării conținuturilor la nevoile particulare ale clasei? Cum să le stimulezi creativitatea, dacă pașii în planificarea lecției tale sunt aceeași, copiați de pe net sau din fișele de lucru propuse de alți dascăli, la grămadă? Cum să îi înveți pe copii să fie rezilienți, dacă tu te vaiți cât de greu îți este cu ei la clasă?
De ce încă eșuăm în educație – chiar și acolo unde ne-am prefăcut puțin că aerisim programele și redenumim disciplinele? Pentru că în strategiile noastre de arhitectură curriculară ignorăm total cine vor FI și cine SUNT acești copii; cum se simt ei în pielea lor, cât de mult îi transformă ceea ce le spunem și facem cu ei. Pentru că ignorăm faptul că actualii dascăli, în majoritate, livrează forme, fără preocupare pentru stări sufletești sau caracter.
Am ascultat deunăzi, la radio, doi invitați de la Institutul pentru Știiințele Educației, întrebați insistent pe marginea planurilor naționale de reformare a școlii românești. Disperarea reporterului de a scoate din gura lor propoziții concrete, clare, concise și cu substantive specifice a fost cel puțin hilară. Imposibilitatea acestor oameni de a gândi cu ochii la copil, de a-l simți și ocroti, ca ființă, este deja cronicizată. Din limbajul de lemn și fricile noastre de funcționari n-o să ieșim când va fluiera cineva trezirea, la Minister.
Modificări vizibile în performanța și starea de bine a copiilor se vor înregistra când vom începe o mișcare ideologică de emancipare a convingerilor noastre despre om și valoarea umană. Când psihologii calificați vor avea curajul să spună ferm și insistent adevăruri dureroase despre rolul ratat al familiei românești de astăzi, când Ministerul și facultățile își vor asuma public reformarea oamenilor și lupta împotriva mediocrității și a corupției intelectuale, când omul de la catedră va accepta că este parte a deformării unor copii fără apărare.
Orice lucru prost făcut și împotriva copiilor noștri este, în sine, actul unei societăți cu nivel de conștiință joasă, gestul unui om adormit, somnambul, pe pilot automat. Când toată nația consimte încă la un sistem care pune răni în copii și alterează însuși sentimentul identității și al sănătății lor mentale, niciun proiect de lege sau model de reformare nu va funcționa.