Îmi permit să spun – după îndelungate renegocieri interioare – că una dintre cele mai periculoase și ridicole misiuni pe care școlile sau programele educaționale de tot felul și le propun este ”împlinirea potențialului fiecărui copil”.

Mesajul împlinirii potențialului conține presupoziția unui copil mustind de talente și inteligențe speciale, pe care, dacă nu le scoți la lumină în timpul cel mai util, riști să închizi ușa destinului către excelență.

Sintagma ”potențialului de împlinit” conține, în egală măsură, probabilitatea eșecului.  De aici, anxietatea nereușitei și presiunea de a face totul pentru a ajuta performanța. De aici, deducția implicită că oamenii neexcepționali  sunt mai puțin oameni.

OBSESIA SUCCESULUI – UN MOD DE  A RISIPI INTELIGENȚE

În tensiunea programelor care promit excelență, în încordarea celor mai ambițioși dascăli, în freamătul celor mai competitivi părinți se pierd adesea cele mai productive inteligențe, cele mai naturale ascensiuni spre performanță. Se pierd pentru că ceea ce aspiră natural către o înălțime sau alta nu poate zbura ancorat în chingile așteptărilor celorlalți, în disciplină impusă extern, în încordarea promisiunii. Mulți părinți și profesori încă trăiesc iluzia silirii inițiale pentru a trezi în copii gustul eventualei excelențe.

A face performanță într-un domeniu, a simți nevoia să te hrănești cu informație, a procesa activ și creativ structuri cognitive – sunt caracteristici ale indivizilor cu un anumit nivel de vibrație și frecvență a conștiinței. În spatele rutinei lor de lucru există pasiune, mirare, curiozitate, bucurie și firesc. Niciun copil cu adevărat performant nu este produsul strategiilor de împins de la spate, nici rezultatul ambițiilor familiale. El este combinația între predispozițiile lui naturale către cunoaștere și consistența abordării parentale: conectare, structură, consecvență,  reguli și limite discrete, din umbră.

Uneori, cei mai impresionanți colecționari de medalii sau trofee sunt ”nerealizați”pe dinăuntru – încordați în frica de a nu dezamăgi, de a nu stârni printre familiile și profesorii-chibiți oftatul eșecului. Acești copii nu sunt cu adevărat performanți: reușitele lor nu sunt combinate cu echilibru emoțional, ancorare în centrul sinelui, capacitate de a înțelege eroarea și eșecul ca pe o sursă de reînnoire. Excepționalul lor este o structură decorativă construită din exterior către ei, ca sursă de mândrie și compensare a complexelor adulților.

CULTURA EXCEPȚIONALULUI – O ILUZIE

În zelul nostru de a ne confirma că avem copii deștepți, din teama că nu-și vor împlini potențialul, ne uităm cu disperare către notele lor ca în globuri magice de predicție a succesului în viață. Îi certăm drastic pentru scoruri mici, ne impacientăm la testele ratate, ne enervăm cumplit dacă seara, acasă, nu îi găsim cu burta pe carte. Ne punem în permanență întrebări dacă profesorii sunt suficient de duri, dacă programele sunt destul de dificile, le verificăm cu sprânceana ridicată caietele, le rupem filele cu greșeli, stăm drepți la ședințele cu părinții. Totul, de teamă că am putea fi părinți neglijenți cu potențialul copiilor lor.

Nevoia de împlinire a unui presupus potențial este o povară. În eforturile noastre de susținere și încurajare a copilului e foarte posibil să devenim, în scurt timp, obsedați de ideea marilor realizări care stau după colț, gata-gata să fie împlinite, dacă punem suficientă presiune pe acesta. E foarte posibil să asociem venirea pe lume a copiilor noștri cu extragerea unui bilet câștigător care să ne scoată din obișnuit, din mediocritate și anonimatul normalității. E foarte ușor să confundăm probabilitatea unor împliniri spectaculoase cu pretenții și așteptări negreșite ale acestora. Așa-zisul potențial devine un pietroi greu de cărat în spate, dacă este egalat cu un fel de predestinare pentru succes și excelență.

Și părinții și copiii pot intra în cercul orb aș așa-zisei performanțe, concentrați pe rezultat, pe acumulare de trofee. Perspectiva aceasta limitată asupra potențialului condamnă generații întregi de copii capabili la frica de eșec: dacă nu ești deja de nota 10, nu mai contezi: ești fie defect, fie leneș, fie răuvoitor.

POTENȚIALUL – SAU DESPRE CÂTĂ UMANITATE SCOȚI LA IVEALĂ ÎN COPILUL TĂU

Cultura noastră școlară s-a clădit pe acest raționament fals și pe această așteptare nerealistă despre copii. În viața de zi cu zi, succesul se manifestă în mii de chipuri diferite, de șanse distincte și căi deosebite de împlinire. Este un nonsens să vorbim despre existența unui nemăsurabil și inobservabil potențial, de vreme ce fiecare copil percepe, internalizează și procesează experiențe în stiluri personale și greu anticipabile pentru viitorul lor. Devenirea este o călătorie, cu repetate ajustări, căderi și reveniri, cu multiple disecări de sens și asocieri de experiențe. Nu există algoritmi ai devenirii, nici mașini educaționale dotate cu o intrinsecă inginerie a succesului în viață.

Există, totuși, în fiecare individ, un potențial de creștere și învățare. A cultiva potențialul unui copil înseamnă a dezvolta umanitatea din el – capacitatea de fi empatic, blând, conștient, puterea de a găsi echilibru dincolo de satisfacerea nevoilor egoiste, de a-și construi o viață plină de sens. Lucrurile astea se pot întâmpla independent de sistemele de notare academice.

CULTURA NARCISISMULUI ȘI VICTIMELE EI

Să recunoaștem: în mare parte, copiii noștri sunt hipersensibili, se destabilizează ușor în fața eșecului, au nevoie de confirmări repetate ale iubirii noastre nemărginite, se supără ușor, sunt reactivi la cele mai mici provocări, nervoși, destabilizați de cele mai mici greșeli sau atacuri personale. Au fost și sunt crescuți să fugă de durere. Li s-a promis, de la naștere, că sunt speciali, unici și extraordinari, că nu au nimic altceva de făcut decât să își împlinească potențialul. Nu există zi să nu aud părinți lăudându-se că au oferit totul copiilor lor, în schimbul promisiunii că vor da tot ce pot la școală.

Trăim într-o cultură narcisistă, în care fiecare copil a fost investit cu semnificația unei evadări a familiilor din anonimatul propriilor vieți. Mulți ne dorim să creștem vedete, mari cântăreți, sportivi populari, savanți internaționali. Pândim, cu sete, de la cea mai mică vârstă, promisiunea precocității lor. 

CUM SĂ ECHILIBRĂM OBSESIA ÎMPLINIRII POTENȚIALULUI

O soluție este să cultivăm în copii o altă imagine despre excelență: una care nu se limitează la performanța acedemică sau abilitățile cognitive, ci una care integrează sensul mai larg al valorilor umanității. Avem nevoie să croim acte didactice care pun informația în slujba cizelării caracterelor. Care măsoară în copii nu cât știu, ci mai ales cum folosesc responsabil ceea ce știu. Noile pedagogii și noul tip de profesor trebuie să înțeleagă dimensiunea transformativă a educației. Generațiile actuale de copii au fost crescute cu promisiunea excepționalului în destinele lor, fără să ne asigurăm că reușim, în aceeași măsură, să îi înzestrăm cu empatie, rezistență la efort și frustrare, consecvență, mai ales când lucrurile devin inconfortabile.

Este incredibil câți copii  isteți – unii, etichetați chiar ca fiind ”supradotați” – sunt nefericiți, astenici, irascibili, hiperactivi. Nu toți reușesc să facă din inteligența lor măsurabilă în teste un instrument suficient de eficient pentru reglarea naturală a conflictelor, a provocărilor emoționale, a tensiunilor induse de jocurile de putere în interiorul grupurilor. Avem din ce în ce mai mulți copii incapabili să își gestioneze crizele de furie, timiditatea exagerată, suferințele telenovelistice în fața respingerilor.

S-a vorbit despre inteligența emoțională ca de un fel de felie distinctă de intelect. Nu cred că este vorba de un decalaj întâmplător, ci de un fel de neglijență a noastră, a adulților. Ne mulțumim să sărbătorim, de mici, intelectul și, foarte puțin, caracterul. Obsesia potențialului de împlinit și promisiunea unui destin excepțional e posibil să ne fi orbit. Am uitat să antrenăm rezistența la durere, tolerența la frustrare, înțelegerea suferinței, empatia pentru cel slab sau în nevoie. Unul din motivele pentru care violența în școli ia amploare este această realitate a eurilor supragonflate, în permanentă ciocnire și sensibilă competiție.

Avem nevoie să antrenăm cooperarea, sprijinul, empatia, înțelegerea și aprecierea diversității. Dar mai ales, avem nevoie să încetăm să le mai spunem copiilor noștri că sunt speciali. Este o iluzie care îi înstrăinează de ei înșiși, care cultivă frica de eșec și obsesia de a da bine în ochii celorlalți.