Eu sau tu – părintele, profesorul, elevul – ne datorăm o nouă definiție pentru relația individ-instituție.

 

Toate marile organizații publice românești vin la pachet cu răceala unei distanțe protocolare de neînțeles pentru secolul XXI. Funcționarii publici, inspectorii de orice fel, organele de control, șefii de toate culorile au aura omului superior, ajuns. Respectul pentru competența și misiunea bugetarului e una, ploconirea și tremurul genunchilor în fața titlurilor e alta. Cea din urmă este simptomul unei societăți corupte, în care individul nu supraviețuiește sub garanția regulilor, ci din modul în care reușește să se strecoare pe sub pielea celor mai influenți; din abilitatea de a se hrăni cu fărâmiturile aruncate pe sub mesele regale sau de a ajunge, într-o formă sau alta, la ele.

Cere zilei de mâine să fie mai bună decât cea de azi!

Unul din motivele pentru care școala românească a decăzut atât de mult, reușind să absoarbă profesori inimaginabil de slab pregătiți, este acesta: reflexul nostru de a ne da un pas sfios înapoi la intrarea într-o instituție publică. Umilința injectată inconștient de sute de ani față de autoritatea formală. Incapacitatea noastră de a înțelege că ne datorăm să fim treji, critici și vigilenți. În 25 de ani de libertate nu am conștientizat că toate instituțiile publice – inclusiv școala – sunt în serviciul nostru, al cetățenilor. Că oricât de prost finanțată este o unitate de învățământ și oricât de amărâtă viața unui cadru didactic, înspre noi și copiii noștri trebuie să transpire mereu senzația că oamenii aceia sunt acolo ca să facă tot ce le stă în putință, cu limitele date, pentru un bine pe care ni-l datorăm, pur și simplu.

Nu cred în forțarea insistentă a ușilor, nici în abuzul de putere al părintelui revoltat. Cred în reguli, proceduri și transparență instituțională. În datoria școlilor de a își reglementa relația cu familiile, de a promite eforturi susținute, cuantificabile și vizibile pentru calitatea actului didactic. Copiii noștri nu au nevoie de note bune, ci de oameni care se zbat, de la o zi la alta, pentru lecții puțin mai relevante, pentru mai multe momente de ”aha!”.

Privește școala copilului tău ca pe propria afacere!

Și în cea mai săracă unitate școlară, cu cei mai slab pregătiți profesori este loc pentru creștere și strategii de eficientizare a demersurilor pedagogice. Există rețete, trucuri, metode care pot face și din cea mai negestionabilă clasă de copii un spațiu mai echilibrat decât ieri. Există un repertoriu necostisitor de idei care poate aduce creștere unei școli cu 5% până la 30 % eficiență și randament al culturii organizaționale. Condiția este ca oamenii care o alcătuiesc să vrea. Sau să știe că nu au încotro decât să vrea.

Directorii și profesorii – blocați în folclorul autolimitativ al drasticelor controale ministeriale sau al apăsătoarei birocrații  – nu vor ieși din neputința lor de unii singuri. Au nevoie să fie urmăriți, ajutați, valorizați și presați de partenerii lor, părinții. Au nevoie să înțeleagă relația lor cu beneficiarii – familia și copilul – și obligația de servire care îi leagă de aceștia. Salariile mici nu sunt vina copiilor. Vina este a corupției în care ne-am complăcut viețile, a lipsei de reacție și participare la viața publică. Inclusiv la viața socială și instituțională a copiilor noștri.

Reformele nu vin dinspre Minister. Ele vin odată cu redefinirea relațiilor de putere/colaborare/ledearship. Deocamdată, relația profesori-părinți este compromisă de sfiala instituțională a secolului XIX. De teama unora că amestecul familiei este unul de ordin profesional sau o întinare a prestigiului educatorului. Un reflex teritorial primitiv. Nu. Rolul familiei în școală este al unui partener cu acțiuni limitate, dar putere de balans și influență pentru menținerea echilibrului.

Astfel, observația profesorilor că nici părinții nu știu ce vor este justă, însă nu are relevanță în economia lucrurilor. Nu părinții trebuie să traseze viziunea de școală. Nu ei vor formula idealul și misiunea organizației sau a programului educațional. Managementul fiecărei școli va decide asta. Profesorii copiilor voștri sunt datori să vă spună încotro se îndreaptă. Directorul unei școli este dator să creeze, cu echipa lui, un program educațional în spatele rutinelor de orar, discipline, examene. Adică o filozofie educațională, instrumente care o implementează, strategii care o măsoară și garanții pentru emeliorare și dezvoltare, din mers. Părinții sunt datori să ceară asta. Adică un sistem de coordonate clare despre fiecare etapă de dezvoltare a copiilor lor. Și mai ales, un algoritm de creștere, pe care fiecare școală să și-l asume.

Cu actualele programe și cu actuala reursă umană, cu puțină voință și presiune din partea părinților, fiecare școală poate aspira să devină o comunitate academică mai bună decât cea de ieri. Adică o expresie a unui parteneriat care promite beneficii și garantează existența unui mecanism de autoreglare a propriilor disfuncționalități.

Părinții asta trebuie să facă la ședințe: să deturneze discuțiile către ce contează: Ce ne propunem anul ăsta pentru copiii noștri? Cum ajungem acolo? Cum gestionăm riscul, rămânerile în urmă, etichetările nedrepte, abuzurile emoționale, violența între elevi? Care este rolul familiei? Ce așteaptă profesorii de la părinți? Ce obligații au cadrele didactice față de aceștia?

Deocamdată cadrul didactic răspunde în fața unui fantomatic minister. Adică a unei entități care nu este beneficiarul real al educației. Sau care este, din păcate, unicul beneficiar al educației românești: salarii, funcții și plimbare de hârtii de la un birou la altul.

Cere școlii să își definească programul educațional!

Din acest motiv, nicio școală românească nu are în spate un program educațional. Are programe școlare pe discipline, dar nu un Pogram unitar, o filozofie educațională, o viziune limpede despre ce își dorește, la capătul liniei, pentru fiecare elev. Chiar dacă își declară pe vreun perete misiunea, nu există operaționalizare a acesteia în acțiunile de zi cu zi ale profesorilor ei. Din acest motiv, nu s-au rafinat încă, la noi, modele de succes academic, altele decât cele de acum 50 de ani, ilustrate tradițional de carnetul de note și frecvența pixului roșu pe hârtie. Tot din acest motiv – al lipsei de program educațional – a apărut fenomenul elevului fals-dezinteresat, fals-indisciplinat, tot mai greu de supus întru învățare. Școlile nu au mai croit nimic pe măsura minților și nevoilor de astăzi. În continuare, copiii noștri sunt judecați după măsura unică a mersului sincron din capitol în capitol. La noi nu se predau încă programe educaționale, ci manuale.

Știu cât de utopic sună ceea ce spun. Am o groază de prieteni – directori de școli – care îmi povestesc că au mâinile legate.

Nu îi cred. Ei  pot spune asta lejer atât timp cât părinții nu știu ce să ceară.

Concret, de unde puteți începe?

1. deturnați discuțiile în ședințe către ce contează;
2. cereți întâlniri lunare cu toată echipa de profesori și părinți, nu numai cu diriginții sau învățătoarea;
3. scrieți directorului școlii despre tot ce apreciați la școală;
4. scrieți directorului școlii despre cum ați putea sprijini școala;
5. convoacați întâlniri cu părinții, în afara școlii; stabiliți o cultură de sprijin și schimb de păreri;
6. scoateți copiii la activități extracurriculare, în afara școlii;
7. consultați consilieri școlari și experți pentru orice problemă sau fenomen în clasă;
8. propuneți resurse umane ca invitați-experți din diferite alte domenii, la orele copiilor voștri;
9. oferiți-vă să supravegheați copiii în curtea școlii, să le citiți, să îi ajutați la ateliere sau orele de arte;
10. aduceți experți-mediatori ai relațiilor/conflictelor între copii;

Nu toți părinții din clasă vă vor sprijini. E posibil să fiți singurul cu astfel de idei ciudate. Insistați cu ele. Cu cât suntem mai mulți care facem asta, cu atât mai mari șansele fiecărei școli de a își întoarce fața către noi și copiii noștri.