Ce îi supără pe profesorii noștri?

Este adevărat că profesorii copiilor noștri au un Inspectorat strivitor deasupra capetelor, care îi obligă să facă lucruri împotriva voinței și principiilor lor? Este adevărat că nu au încotro decât să forțeze conținuturile programelor pe gâtul elevilor, iar învățarea nu poate interveni în școala actuală decât cu o naturală doză de silă, oboseală și anxietate? E adevărat că examenele noastre naționale ne obligă la un stil arid și plictisitor?

Nu, nu este adevărat. Acesta este un mit convenabil, unul de camuflare a imposturii noastre pedagogice. 

Eficiența pedagogiei de la clasă nu este reglementată deloc în România. Nu există răspundere pentru pragurile de dezvoltare cognitivă a copiilor. O dată la doi ani, în primii ani de profesorat, există niște lecții deschise – două pe an, pentru care este suficient timp de regie și destulă îngăduință din partea inspectorului de specialitate.  Într-o viață de profesor, e posibil să treci prin 2-6 inspecții, în funcție de câte grade didactice vrei. Poți scăpa și numai cu două. Poți trece aproape neobservat, poți face ravagii la clasă, fără să poată interveni nimeni. Poți, deasemenea, mima în hârtii un act pedagogic excelent.

Există totuși un mod informal de supraviețuire a clasificării valorice între profesori: gura târgului. Părinții se ghidează după ea și fac selecția învățătoarei, în funcție de numărul de buluceli de la ușa ei. După ce un grup select supraviețuiește până la finele ciclului primar, școlile gimnaziale îl preiau și îl favorizează, în continuare, cu cea mai bună încadrare de profesori și cea mai potentă din punct de vedere al numărului de meditații private disponibile.

Sistemul, așa defect cum e, împinge cumva copiii ”buni”, copiii din familii favorizate economic și cultural. Ceilalți pornesc toți cu șansa a doua, sunt priviți condescendent, uneori cu dispreț, alteori cu resemnarea neputinței asumate. Sistemul împinge către supraviețuire socială și economică și pe cei mai buni învățători sau profesori ai comunității. Aceștia nu sunt niciodată muritori de foame – trăiesc din meditații sau ajung inspectori școlari, adesea complimentați cu atenții la lecțiile deschise despre care spuneam. Nici unii nici alții nu o duc extraordinar de bine, însă aerul superior al funcției sau statutul de profesor mai bine cotat în școală fac minuni pentru stima lor de sine.

Pe acești oameni și pe acești copii mai stau încă școlile românești în picioare.

Motivul pentru care învățătoarea copilului tău devine absurdă cu volumul de teme sau coerciția nu are nicio legătură cu datoria profesională monitorizată de inspectorate.  Doamna învățătoare mimează exigența, crește volumul și ridică miza apăsării pentru copil doar din motive de supraviețuire personală la bursa valorilor dictată de gura târgului. Cumva, pentru poporul român, o doamnă de tipul antrenorului de karate – din cei care își pun copiii să bată sacul până amorțesc vânătăile și durerea nu mai e simțită – este un educator serios. Trecem cu vederea sila copilului, teama de a nu se ridica la nivelul așteptărilor ei, supușenia, scindările și traumele concurenței. Ce contează este că pe hârtie, copiii ăștia adună bine și mult, scriu repede și mult, asudă bine și mult. Pentru mulți dintre părinții români aceasta este un semn al posibilului și viitorului succes în viață. Atâta vreme cât școlile nu transmit alte valori sau altă perspectivă asupra succesului școlar, singura bară de care ne ținem orbecâind în noaptea minții noastre este iluzia muncii grele.

Pentru că s-a instituit cultura aceasta a excesului de teme și control silit al performanței – ca singur sistem valoric pentru păstrarea reputației profesionale a celor mai luminați dascăli români – toți ceilalți, de sub ei – profesorii și educatorii fără pretenții și ambiții prea mari – au copiat mimetic modelul. S-au dus rapid, către firul cel mai firav al ierbii – practici de genul: ”scrieți lecția de pe tablă/copiați definițiile/recitați regulile/exersați după model/ faceți ce spun eu/ vă taxez la notă, altfel””

În interiorul aceluiași sistem așa-zis coercitiv supraviețuiesc liniștiți mulți profesori excepționali, care au întors programele pe toate părțile și răsucit filele manualelor cum vor ei. Care ajung la inima și mintea copilului fără să pretindă că le suflă cineva peste umăr, în urmărire severă și critică a conformismului lor. Culmea e că acești oameni dau rezultate la examenele naționale la fel de bine ca restul profesorilor – cei care șuieră biciul peste capetele înconvoiate în strădanie impusă.

Nu e mai puțin adevărat că profesorii români au o mulțime de alte motive să se plângă: nu sunt sprijiniți psihologic, consiliați și inspirați profesional, sunt lăsați singuri cu copii cu grave deficiențe de învățare, cu probleme emoționale, cu lipsă de sprijin parental. Mai toți cred că pot aborda aceste probleme din paradigma coerciției, a rușinării sau a învinovățirii, fără să înțeleagă cum, de fapt, contribuie astfel la adâncirea lor.

Aproape toți profesorii noștri au nevoie de recalificare, chiar și numai din perspectiva reînțelegerii nevoilor copilului de astăzi, care, sub ncio formă nu mai răspunde pozitiv la constrângeri. Au nevoie de tehnici de programare pozitivă, de strategii motivaționale, de exerciții de conectare emoțională și autenticitate a relațiilor. Au nevoie de practică autoreflexivă și de filozofii educaționale internalizate.

Cum poți face asta într-un sistem care atârnă de concurența neloială între copii și între cadre didactice? Nu știu. E ca și cum ați cere să estimăm în cât timp se vor modifica nivelurile de conștiință și vibrațiile umanității în fiecare dintre noi. Dar școlile asta sunt: scene pe care se manifestă, în toată splendoarea lor, profilurile noastre de autenticitate și adevărurile pe care suntem gata să le privim fără teamă.