Când s-au inventat școlile publice, adică s-a instituționalizat învățarea - care, de altfel, e un proces organic, de adaptare a minții - omenirea a trecut la o etapă superioară în nivelul de conștiință de atunci: a inventat o ”mașinărie” de scoatere sistematică din întunericul necunoașterii și al prejudecătilor. A ”saltat” mințile la stadiul lor productiv și întru colaborare industrială, de pe scara mai de jos a mentalității agrare, lipită de ritmurile naturii și dependentă de hachițele ei.

Astăzi, în lume, școala își pierde acest rol și totuși se încăpățânează să se tot peticiească prin așa-zise reforme. Școlile nu vor mai fi sursă de emancipare a destinelor, prin informație. Funcția asta este deja deservită de tehnologie. Omenirea va trebui să facă pasul următor în planul conștiinței - să se uite cu totul altfel la copii, să redefinească complet învățarea, ca proces, ca nevoie, ca instrument: școlile vor fi sursă de emancipare interioară și autocunoaștere. Locul unde omenirea învață să se întoarcă în interior ca să se ocupe de exterior.

Peste 2 decenii, de fapt, nici nu cred că vom mai avea școli - în forma lor instituționalizătă, cu clase omogene cronologic, cu orare și programe sincronizate, cu felii de informație care trebuie aflată la o anumită vârstă sau alta.

Omenirea nu își va mai trimite copiii la școală ca la programul de lucru. Fiecare copil va fi văzut și înțeles ca univers în sine, cu predispoziții și interese proprii, capabil să se orienteze singur, să afle, să știe, să caute și să cerceteze conform unor întrebări pe care și le pune cu adevărat. Nu vor mai fi profesori - ci ghizi, ca la muzeele interactive. Școlile vor fi hub-uri dinamice, cu sute de alternative și trasee de învățare pentru fiecare elev.

Nu, nu sunt naivă, nici nu cred în utopii. Lucrul acesta deja se întâmplă. Ritmul schimbării este încetinit doar de clienții sistemului și nevoile de supraviețuire ale adulților care l-au creat. Copiii însă dau deja cele mai puternice semnale că școlile mor, trebuie să moară - în forma aceasta a învățării silite, neinspirate, pur pentru o societate care doar produce și consumă. De asta ne e greu, de asta atâtea dezbateri, furie și oscilații la extreme ale părinților, ale profesorilor, de asta atâta refuz din partea copiilor: suntem toți pe o barcă veche, care se scufundă lent. Supraviețuiește numai cine știe deja să înoate contra curentului; cine își echipează copilul să gândescă dincolo de note, de programe, de părerea majorității despre succes. Câștigă cine știe să își dezvolte o voce interioară, un sistem de navigare intern, autentic și aliniat la cine este fiecare.

Ce-i drept, mi-e și jenă să mă aud spunând cuvinte așa mari. Știu ce gândește majoritatea sceptică și adormită a semenilor noștri. Dar, mă rog, e final de an și toți avem voie să fim optimiști!
Așa va fi, cum vă zic :)!!