Mă întreabă mulți, mulți părinți ce cred despre alternativele educaționale în România. Despre grădinițele și școlile care poartă eticheta unei filozofii anume.

Am avut ocazia să lucrez cu mulți copii de aici. Se văd, în formarea lor, bunele intenții și impactul unui anumit ethos. Se vede apropierea blândă de copil, fără vinovății, un ritm de lucru ”pe îndelete”, o stare de bine emoțională.

Ce se vede prost este o problemă pe care o avem cu toții, în toate domeniile: lipsa profesioniștilor. Mulți dintre educatorii de aici nu au, în formarea lor, psiho-pedagogia de bază, cunoașterea și înțelegerea psihologiei copilului, imaginea de ansamblu despre fiecare etapă în dezvoltarea lui.

Prin urmare, au tendința, naturală, de a aplica programul ca pe o rețetă, cu rigidități uneori ridicole.

Mulți dintre copiii văzuți de noi au așa-zise ”rămâneri în urmă” pe partea de ”voce socială”, în grup, pe zona de participare activă la activități frontale, care presupun contribuție în idei și intervenții spontane sau dirijate. Probabil că asta vine din mentalitatea ”fiecare copil în ritmul lui”, care, adesea, înseamnă ”singur și în lumea lui”, fără să trag de el, fără să îl provoc, fără să îl scot, constructiv, din zona lui de confort.

Foarte mulți - deși antrenați cu insistență în activități de manipulare a obiectelor mici și de dezvoltare a motricității fine - nu au fost dirijați un pas mai departe către motricitatea specifică a desenului, a redărilor grafice, a construirii formelor pe foaie. Una nu o presupune automat pe cealaltă.

Același lucru pot spune despre auzul fonematic - recunoașterea sunetelor la 5 ani sau, scrisul fără reguli minimale de ortografie până la clasa a IV-a. Am cunoscut o mulțime de copii isteți și deschiși, incapabili să construiască propoziții în scris, cu punct și literă mare de la capăt. O anumită rigoare la timpul ei nu ar fi împietat cu nimic filozofia școlii. Construirea raționamentelor nu se face numai desenând cu degetul în nisip sau modelând litere în materiale diverse.

Nu scriu aici cu vreo intenție expresă de a critica. Spun numai că trebuie să ridicăm standardele mult în școlile și grădinițele care vând o anumită etichetă educațională și către care părinții migrează cu ochii închiși, speriați, ca spre o barcă de salvare.

Sunt din ce în ce mai multe și bravo nouă că sunt! Numai mare atenție la cine este fiecare copil, unde trebuie intervenit, care sunt cerințele minimale ale vârstei! Ambientul clasei, materialele folosite nu sunt vehicule ale învățării. Ele contează, probabil, cam 20% în învățare.

Cine face diferența este profesorul, cunoștințele lui metodice și puterea de a adapta organic filozofii educaționale de acum un secol sau mai puțin, la viitorul - puțin prezivibil și extraordinar de dinamic - al acestor copii.