Contopirea cu natura

În pomul ăsta, la care mă uit de jos, sunt mii de situații diferite de viață: într-un colț, un păianjen devorează o gâză - e zbatere, e tensiune și e dramă mare în aripile ei sfrijite; un grup de frunze e pălit definitiv - dacă te uiți doar acolo, moartea si toamna au venit deja; alte ramuri sunt de anul trecut golite și uscate, inutile; în alte părți frunzele sunt vii, verzi și pline de puls; acolo, în vârf, o pasăre se scarpină sub pene și pendulează pe un fir delicat; aici, mai spre trunchi, crengile-s noduroase și încălcite a bătrânețe, dincolo, mai spre dreapta, pomul abia parcă s-a născut. Acolo o nuntă de gâze, o coaliție de țânțari, dincolo - scuturări de praf, ruperi de lumină, foșnete, o omidă zburlită, cleveteli de muște, o furnică fără țintă.

Unde se îndreaptă atenția mea e o altă realitate. Un alt pom de fiecare dată.

Niciuna nu descrie cine e el.

El e mare, total, susținut de viață și curgere de energie din toate părțile, în ciuda tuturor dramelor și sărbătorilor evidente pe care le observă ochiul meu.

În susținerea asta necontenită și misterioasă a vieții, el însuși e viață, fără niciun efort, fără nicio rezistență, total dezinteresat și îngăduitor față de ce cred eu că văd.

Pomul ăsta e fiecare dintre noi.