Speranța moare ultima...

O doamnă în vârstă, peste 70 de ani, cu spatele adus și cârjă într-o mână, merge încet, în noapte, pe una din aleile difuz luminate ale parcului. E trecut de 9.00 seara. Trec în alergare pe lângă ea, impresionată deja de la distanță de trupul aplecat și frunzele care cad pe dinainte-i și de aura de fum și ceață din care se desprinde tot mai nefirească pentru singurătatea locului.

Trec și mă surprinde ceva și mai tare: poartă în cealaltă mână un aparat radio vechi din care se aude clar și tare dezbaterea live din Comisia europeană despre justiția din România. Femeia se mișcă încet de tot, vocile sunt tot mai sparte și alerte. Mă uit înapoi după ea, procesând greu imaginea și sunetul tabloului de câteva secunde.

Face pași mici, își forțează trupul înainte cu orice preț. Sunt pașii ei de seară care o țin în viață.

Îmi imaginez că încă așteaptă ca țara asta să facă și ea ceva pași înainte.

Mi-e milă de toți oamenii în vârstă care încă speră.

Care au ajuns să vadă acum atâți pași înapoi.

În noapte.