Durerea și influența părinților

Reacțiile noastre emoționale modelează fundamental inclusiv pragurile de durere. Reacțiile noastre emoționale la ce pățesc sau sunt copiii cablează creierul în formare cu inclusiv ceea ce copilul percepe ca durere.

Eu asta văd pe copiii de 5-6 ani, unde deja s-au sedimentat reacțiile maternale la durere, reacțiile în oglindă. Se mai întâmplă să se răstoarne cu scăunelele de grădiniță, pe saltele. La unii sunt reacții extraordinar de furtunoase, cu panică de plâns, la unii sunt scuturări. Unii își inhibă total durerea, chiar dacă se lovesc realmente și văd că e durere.

Sunt copii care, când se lovesc, se ridică repede cu panică să nu simtă durerea, pentru că probabil în viața lor a existat o mămică, un tătic care au reacționat: aoleu! ce? cum? ce ai pățit? Emoția părintelui turnată în momentul ăla ca și cum și el este împovărat, și pe el îl doare, și el este destabilizat de durerea copilului, e atât de dureroasă, încât unii dintre ei învață să se condiționeze să nu mai arate că sufere, ca să nu mai susțină și emoția mamei, și panica ei.

Un copil care zice: nu, nu! n-am nimic!, deși se vede că îl doare – este la o extremă. Dar este și extrema în care plâng furtunos, pentru că mami, tati au oglindit poziția de victimă.

De ce dau exemplul cu durerea? Ăsta este modul de a ține spațiul pentru copii. În momentul în care au o durere sau un conflict, nu îmi mai torn și eu emoțiile în eveniment, stau întâi și sunt martoră la emoțiile lui