Primul lucru pe care l-am simţit când mi-am luat copilul în braţe a fost că nu-mi aparţine. M-a invadat fără nicio ezitare un adevăr exterior conştiinţei mele: copilul ăsta vine de altundeva către mine şi poartă în el o ştiinţă stelară care îmi este străină, secretă. L-am întors pe toate părţile ca să-l spăl, să-l hrănesc sau să-l îmbrac cu sfiala pe care o ai de obicei faţă de lucrurile mai mari sau de dincolo de tine.
Ce așteaptă profesorii copilului meu, de la mine, ca părinte? Dar eu ce așteptări am dreptul să formulez? Când copiii au probleme, cine poartă cea mai mare responsabilitate? Familia? Școala? Interesant este, că vorbind despre unul, facem, de fapt, referire la fiecare. Că ce funcționează pentru un manager la nivel de școală funcționează și pentru un profesor în fața clasei și pentru un părinte în fața copiilor lui. De ce?
Când simţi că nu mai ai suficiente resurse vitale sau că ţi se înfundă toate strategiile de viaţă, faci, cel mai adesea, o reîntoarcere către tine. Îţi dai câteva întâlniri cu propriul suflet, îl asculţi puţin şi încerci să te resetezi, reamintindu-ţi ce contează cu adevărat şi cine eşti. Incursiunile acestea în noi sunt un fel de refugiu în camerele tăcerii, departe de zgomotul de afară şi rafalele impersonale ale istoriei. Fără o voce dominantă, interioară, nu prea te poţi reaşeza în fluxul lumii, cel puţin nu fără a te pierde, la un moment dat, pe tine.
Ce mai contează astăzi în educaţie? Ce tip de îndrumare să dau copilului meu când lumea se reconfigurează de la o zi la alta, fără să mai lase locul unor algoritmi clari, de acces sigur pe scara socială? Notele bune, examenele absolvite şi completarea studiilor superioare nu mai sunt garanţia securităţii economice aproape nicăieri în lume. Dacă până ieri şcolile au fost o rampă de lansare către succes, astăzi şi-au pierdut vizibil autoritatea în formarea exclusivă a indivizilor funcţionali: ele sunt deja concurate de o sumă de programe şi cursuri alternative, de sisteme de pregătire individuală, de curricule personalizate şi tehnologii care facilitează învăţarea.
Una dintre cele mai mari nereguli ale şcolii româneşti este selecţia discriminatorie a grupelor de elevi, încă de la Clasa Pregătitoare. Acesta este, în acelaşi timp, şi unicul mod de supravieţuire, ultima venă care mai pompează ceva viaţă într-un organism înţepenit în multe alte suferinţe. „Cele mai bune” învăţătoare din localitate îşi aleg copiii, singure, cu un an-doi înainte. Locurile claselor lor se ocupă, preferenţial, în urma discuţiilor neoficiale cu familiile, la care sunt verificate: