La unul din atelierele de evaluare pentru preșcolari, o mamă îmi povestește că fiica ei de 4 ani are tot ce își dorește acasă – o cameră mare, cu toate jucăriile importante și educative. Mi-a descris spațiul ca pe un magazin imens, cu serii de păpuși, bucătării, costume, mingi și trambuline, puzzle-uri și cuburi etc – la concurență cu orice grădiniță bine dotată. Descrierea ei a venit ca un fel de contră justificativă de bună mamă, interesată de educație, la observația mea că fetița trece rapid de la o activitate la alta, cu timp de concentrare mai mic decât media vârstei; că există un fel de agitație și neliniște în felul în care explorează opțiunile de joacă, fără să se angajeze mai mult de câteva secunde; că aș lucra mai mult la energia pe care o pune într-o singură acțiune, cu accent pe câtă bucurie găsim în finalizarea unui puzzle sau a lecturii unei cărți, de pildă, pentru vârsta ei.
Doi educatori diferiți au propus aceeași activitate unor copii de 8 ani. Ambele grupuri au fost invitate în laboratorul de științe, lângă materiale și fișe de observare prezentate cu blândețe, încurajări și anticipare curioasă.
Într-un amestec de apă, oțet și bicarbonat, copiii au observat că în jurul stafidelor scufundate apar baloane mici de aer care le ridică, după o vreme, la suprafață. Au discutat despre ce văd, au notat ingredientele, descrierea fenomenului și concluziile legate de cauza acestuia.
E din ce în ce mai greu să fii profesor astăzi. Să ții copiii atenți și motivați. Să le obții respectul, să îi faci să te asculte. Școlile, peste tot în lume, au din ce în ce mai mulți tineri cu probleme de învățare. Încă din clasele primare, devine vizibilă neputința lor de a sta în echilibru, liniște și atenție, de a-și concentra energia minții în sarcinile de lucru. Până la adolescență, mulți dezvoltă deja probleme de atitudine și reflexe de abandon și contestare a autorității formale.
Câteva zeci de mii de tineri nu s-au înscris la bacalaureat. Alte câteva zeci de mii nu vor lua examenul. Un oraș întreg de creiere și de potențial uman se pierde pe drum, anual, sau, dimpotrivă, hotărăște că drumul, în sine, nu merită.
De 20 de ani încoace, Oana Moraru dezvoltă un sistem de învățământ particular la Călărași. Se ambiționează să demonstreze că școala, în România, poate și trebuie să însemne mai mult decât o problemă fără de sfârșit, cu miniștri depășiți, profesori incapabili – mulți dintre ei – și părinți care nu mai fac față programelor și manualelor care se schimbă de la un an la altul. Și copiii cu un puternic simț al individualității... Cum ar trebui să fie profesorul ideal pentru acești copii?