Am supărat mulți părinți cu o postare plină de judecăți despre cum își atenționează obsesiv, copiii, în parc, asupra siguranței lor fizice: ”Să nu cazi!”, ”Ai grijă, că te împiedici!”, ”Mai încet, să nu te lovești!”. Textul era despre răspunsul anxios și exagerat față de pericolele de pe aleile parcului. Nu pentru că acestea nu există, ci pentru că e foarte important să știm când anume intervenția noastră este e reacție mecanică și o proiecție a nesiguranțelor noastre și când ea e vitală, cu adevărat, pentru starea de bine a copilului. N-am făcut multe nuanțări – dar, e clar, am atins o rană. Ca martor de o jumătate de oră al plimbărilor de Duminică în parc, n-am cum să renunț la certitudinea că în jurul nostru gravitau zeci de familii care împleteau în sufletele copiilor lor mai mult predicții catastrofale, decât intenții clare de curaj, aventură, libertate și autonomie personală.
La țară, bunica avea un butoi în curte, bătrân, înalt și gros. Eu îi ziceam ”burtoi”. Acolo turna strivitura de struguri și-mi spunea că trebuie să așteptăm să se facă vin.
De 4-5 luni, de când conduc ateliere de evaluare a preșcolarilor, ne-au trecut prin mâini câteva sute de copii din mai multe orașe ale țării. Copii din familii pentru care educația este o prioritate. Nu este un eșantion reprezentativ, nici pretenția unei cercetări nu am. Doar câteva impresii, împărtășite, în egală măsură, de echipa noastră de educatoare:
De când s-a luat public, în discuție, dezastrul școlii românești, s-a întâmplat, firesc, un fenoment vizibil de polarizare a atitudinilor.
Pe de-o parte, s-au strâns rândurile părinților disperați să își împingă copiii la meditații încă din clasa a II-a; s-a mărit la 35-38 numărul elevilor din clasele conduse de Doamne „bune”; s-au înmulțit postările cu „mândri că avem olimpici mulți”; s-au hotărât clar o groază de familii că bățul, frica și supunerea scot oameni din copiii lor; au crescut înjurătorii naționaliști la adresa ăstora care conspiră, sub pretextul modernizării, la superficialitate și înrobire istorică.
Profesorii-fluture sunt profesorii care se transformă, cei care depășesc iluzia controlului și a modelelor în care ei îșiși au fost educați. În coconul nostru originar, lucrurile păreau bine delimitate: ”eu sunt la catedră, am o funcție, un catalog, un orar, nu rămâne decât să produc cunoaștere. Copiii se vor fi aliniat în bănci pentru că regulile acceptabilității sociale declanșează automat o predispoziție a creierului pentru ascultare și înțelegere.” În mintea multor profesori lucrurile încă funcționează așa. Eu însămi am în formare, lângă mine, oameni tineri care aspiră să fie ascultați și iubiți de copii, dincolo de ceea ce sunt ei cu ei înșiși și cu viața lor. Oameni care cred că numele din fișa postului creează, în sine, o autoritate și reflexul de respect din partea celui mic.