Eu n-aș mai pune în presă articole despre părinți care contestă lucruri caraghioase, gen ăla, cu piciorul "foot" și nu mai știu ce. Tipologia scandalagiu sau nevrozat există peste tot. Sunt pline inspectoratele, de ani de zile, de plângeri de la tot felul de oameni nesănătoși. Toate instituțiile statului au "arhiva" lor de "crazy letters".

Nu asta e problema noastră, că avem și o proporție naturală de oameni ușor "desprinși" de realitate.

Aaa, că profesorii au mult stress, că sunt asaltați de părinți cu tot felul de cereri și pretenții - asta e altceva! Că e greu de gestionat emoțional numărul mare și divers de perspective ale familiilor asupra educației, asta e de la sine înțeles.

Nu trebuie totuși să ne supere că oamenii - chiar "clienții" sau "partenerii noștri"- au păreri diferite și mai mult sau mai puțin tact în exprimarea lor. E dreptul lor s-o facă.

Ce trebuie să ne sperie e că lucrăm într-o școală plină de funcții, comisii și proceduri - director, director adjunct, șefi de catedre, responsabili cu cel puțin 20 de comisii, cel puțin 65 de proceduri, dosare și pretenții meritocratice - și încă nu am reglat corect relația cu părinții, în așa fel încât să existe și posibilitatea lor de a spune ce vor, dar și puterea mea, ca școală, de a defini clar profilul meu, regulile mele protocoalele mele, filozofia mea.

Știu o groază de profesori peste care au intrat părinți furioși și agresivi direct în clasă, în fața copiilor, fără nicio protecție din parte "managementului" prețios, riguros și stufos construit pe hârtie.

Ne plângem de părinți? N-avem de ce. Meseria de mamă sau de tată nu e profesionalizată.
Cea de profesor însă este, teoretic. 
Ne punem poalele în cap și ne ofuscăm că există doamna supărată pe cuvântul "foot"?

Ia, mai bine, să ne supărăm pe noi că nu avem protocoale clare de lucru cu familiile, suficientă transparență, dar și elegantă delimitare a "personalității școlii", destulă implicare a familiilor, dar și suficient efort de educare și informare a lor.

Sigur că lumea e diversă si fiecare poate să se supere acasă la el pentru orice. O școală însă trebuie să își profesionalizeze relația cu părinții. Nu să se vaite de ei! Cum se văita bunica de starea schimbătoare a vremii! E caraghios, arată neputință și neasumarea răspunderii!

Una dintre cele mai nedrepte experiențe ale vieții de elev în România este situația aceea de explozie nervoasă în buclă a profului de la clasă. Vărsarea aia de nervi care se aprinde ca un chibrit de la te-miri-ce și durează toată ora.

Nu se predă nimic, se face morală. Când crezi că "doamna" s-a răcorit, o ia de la capăt și mai cu vervă. "Că v-am zis, că degeaba vă zic, că nu știți nimic, că nu vă pasă, că nu aveți niciun interes, că degeaba părinții voștri pe-aici și pe dincolo, că eu degeaba mă străduiesc, că fără muncă n-ajungeți nimic, că că și că și că..." Uneori se lasă și cu "sunteți niște nesimțiți" sau mai rău.

Copiii țin capul în jos, în silă și în așteptare. Să se potolească grindina etică de peste capetele lor. Să se răcorească "doamna".

E ceva terapeutic pentru adulții obosiți de propriile emoții să se prăvale peste alții mai mici, atunci când se simt oarecum la putere. E îmbătător să te afli în fața clasei, pe o scenă imaginară a propriei înălțari și să crezi că după explozii intense de dezamăgire și dispreț, gloata neștiutoare de sub bagheta proprie își va da seama, în sfârșit, și se va apuca entuziastă de propria "dare pe brazdă".

Am trecut și eu prin faze d-astea la catedră, în anii mei începători. Știu sigur că ele vin din neiubire de sine, furie neexprimată în altă parte a vieților noastre, dar pe care o reprimăm cu lașitate, nemulțumire față de propria persoană și viață, neîncredere în oameni și în sine.

E aproape culturală descărcarea asta grotescă în fața copiilor. E ca și cum stăm în pielea goală în fața lor în pretinse si închipuite haine împărătești.

PS: Valabil și pentru părinți.

Dacă vom vrea vreodată să intervenim sistematic și transformator în educația copiilor din mediile rurale defavorizate, cele mai de efect rezultate le vom avea dacă:
- insistăm pe educația preșcolară de calitate;
- introducem pedagogi cu rol pastoral în școală, nu mai târziu de vârsta de 12 ani.

Am luat copii la Helikon, cu burse complete, și din familii defavorizate. Începând cu clasa I sau cu grădinița. De cele mai multe ori, e târziu la clasa I. Merg greoi oricât ajutor individual le-ai acorda. Le lipsesc segmente vitale în dezvoltare, cele care își au fereastra de oportunitate în intervalul 0-6 ani: atenția, limbajul, logica, orientarea, motricitatea fină, stimularea senzorială și cognitivă de bază. Ajung la școală cu etape arse și greu de recuperat. Cu decalaje mai mari de 2 ani între vârsta cronologică și cea emoțională sau de potențial academic. De aceea se demotivează ușor, asta pe lângă dificultățile pe care le au zilnic acasă și la care regresează la întoarcerea de la școală.

Rolul pastoral e acea poziție pe care și-o asumă un adult dincolo de orele de la clasă și care presupune ascultarea activă a copiilor, medierea permanentă a relațiilor dintre ei, participarea inspirațională la activitățile lor libere, pe holurile și în curtea școlii. Nu un consilier de birou și de întâlniri unu-la-unu in cabinet. Nu un profesor care are și catedră. Un pedagog, un psiholog, un educator care ține în brațe toată comunitatea de copii, e conștient de dinamica relațiilor și a problemelor lor, îi ajută să-și îmbogățească registrul interactivității personale, să-și stăpânească impulsivitatea, să-și crească încrederea în sine. 12 ani e vârsta maximă a acestui tip de rol în viața lor. Mai târziu e prea târziu.

Aceste 2 minime intervenții ar aduce educația din unele medii sociale la un prag un pic mai mare de impact pe destinul copiilor cu șansa a doua. Nu e suficient să le luăm ghiozdane si pantofi și să îi trimitem la școală. Banii trebuie băgați și în măsuri cu impact măsurabil. Conform analizelor PISA, avem cel mai neinterventionist și netransformațional sistem de educație din Europa pentru copiii care pornesc cu șansa a doua în viață.

“Toți copiii – indiferent de vârstă, de nivel cognitiv, performanță academică – au nevoie de momente de triumf zilnic la școală, create expres de profesori! Principiul de bază pentru orice cadru didactic ar trebui să fie “Prinde-l ori de câte ori e bun!” Laudă-l nu în contrastul corect/greșit, ci în spectrul “bună idee/ interesantă observație/ important efort/ înțeleaptă intervenție/ importantă contribuție/ neașteptată conexiune/ surprinzătoare întrebare”.

Laudă-l pentru gesturi mici de blândețe față de alții, pentru cum știe să aștepte, să facă efort; laudă-l pentru simțul umorului, pentru ajutorul dat celuilalt. Laudă-l pentru lucrurile mici și normale pe care le face zilnic.

Nu-l prinde numai când greșește. Ca să semnalezi o eroare – comportamentală sau de productivitate a gândirii – e nevoie ca paharul lui să fie deja plin, emoțional vorbind. E nevoie să-l fi apreciat de zeci de ori înainte ca să poată integra constructiv greșeala.

Copiii învață din întăriri pozitive sau negative. Din cele pozitive își va dori să fie mai bun. Cu cele negative, va persista să-și demonstreze că el nu e suficient de bine pentru lumea asta.

Creați momente de triumf inclusiv pentru copiii neatenți, greoi, dezinteresați, agitați. MAI ALES PENTRU EI!
Cearta dezamăgită, învinovățirea acuzatoare și pedepsele cu aer de superioritate sunt doar pentru calmarea orgoliului de adult. Nu aduc nimic bun. Nu formează comportamente bune, nu modelează, nu construiesc. E o mare iluzie să crezi că din emoție negativă, indusă autoritar, copilul va renaște cu dorința de a fi mai bun.

Prinde-l când e bun! Adică în majoritatea momentelor vieții lui! Numește, marchează și sărbătorește asta cu el!”