Profilul cel mai răspândit de elev român "cu potențial" de creștere excelentă arată cam așa: 
- copil receptiv, cu atenție bună, dar oscilantă pe sarcini repetitive, interesat de nou și flexibil în trecerea de la o cerință de lucru la alta, sociabil, foarte motivat de reflecția sa în ochii celorlalți, cu capacitate medie și bună de abstractizare, cu limbaj în dezvoltare, dar eficient în transmiterea ideilor, dinamic; îi place să construiască, să lucreze în echipe cu alți copii, spontan, creativ și intuitiv.

Cu toate astea, școala și stilul nostru de a construi deprinderi și forma competențe, îl văd pe acest copil ca "superficial, neatent, scrie cu greșeli, nu-și citește textul problemei cu atenție, deranjează uneori ora. Copil de nota 6-7 sau mai jos."

De ce? 
1. Nu avem o "inginerie" metodică de a scoate "potențialul" natural din acești copii. Îi evaluăm în relație cu un mod de predare expozitiv, teoretic, bazat 90% pe exercițiu repetitiv.
2. Nu avem momente-tampon în procesul de predare-învățare - adică acele 2 săptămâni de fixare a unui concept sau deprindere până la trecerea către altul nou. Nu știm să așteptăm din urmă pe toți, să sedimentăm înțelegerea, să creăm momente de triumf pentru toți. Foarte puțin timp pentru recapitulare, evaluare formativă, reciclarea informației vechi și integrarea ei în nou.
3. Avem o cultură motivațională bazată pe blam sau pe "te-am prins că n-ai învățat". Cu cele mai bune intenții, atunci când îi corectăm sau indrumăm, inserăm în cuvintele noastre, fără să știm, otrava propriilor dezamăgiri și frici. Nu suntem optimiști în legătură cu viitorul lor, suntem mai mult anxioși sau nemulțumiti etern.
4. Ne e teamă de "metodele noi" care plac acestor copii enorm pentru că nu știm încă să lucrăm simultan, pe dedesubtul acestor scenarii moderne, cu o bună planificare și monitorizare a progresului copiilor. Nu știm să creăm planuri remediale sau de accelerare. Nu știm să punem stofă nouă peste o căptușeală clasică, rezistentă.
5. Nu ințelegem că modul de operare a minților umane se schimbă de la o generație la alta și că nevoile acestor copii, oricât de incomode reflexelor noastre de adaptare, fac parte din creșterea organică a lumii. Nu are sens să dăm vina pe familii, tehnologii și relativizarea valorilor. Trebuie să acceptăm ceea ce este.

La ceea ce este - mult și extraordinar potențial uman cu alte nevoi de scenarii în învățare - noi oferim o inginerie pedagogică atât de rigidă, funcționărească, secretarială, birocratică în spirit - că ajungem încă din clasele I și a II-a să aruncăm la gunoi multe minți bune. Ne învățăm programatic, de mici, copiii - că sunt proști, slabi, neconformi.

Când, de fapt, noi suntem așa.

Îmi place că pentru o mică parte a României, să lucrezi în educație a devenit "cool". Vin mulți tineri la interviu, pentru formare în echipele pe care le conduc sau chiar adulți care vor să își schimbe, dupa 35 de ani, domeniul de activitate.

Unii rezistă, alții pleacă. Cei mai mulți nu rezistă :)

Una e imaginea înălțătoare și idilică a educatorului din pozele de pe FB, înconjurat de copii și, eventual, o rază de lumină, dinspre fereastra cu perdeluțe colorate - și alta e realitatea în teren. Una sunt postările despre cum îmi doresc să inspir copiii, alta e câtă rezistență am eu cu emoțiile și nevoile lor.

Munca lângă și pentru copii e munca de jos. Trebuie să ai în tine un fel de smerenie față de viață și puterea de dedicare, dincolo de cine ești și cum te simți în ziua respectivă. Trebuie să știi să te apleci, să ștergi mucii, să asiști lacrimi și furii, să verifici spatele de transpirație, să îi asculți și să ii vezi tot timpul, să deprinzi logica glumelor lor și să înveți să le faci și tu, cu modestia egalului lor. Trebuie să le fii lider, putere, centru de siguranță, să ai ochi la ceafă si reflexe de pilot.

În niciun caz nu trebuie să te lași captivat de faptul că te iubesc. Nu-mi sună bine niciun adult profesor care se laudă că-l iubesc copiii. Nevoile noastre de a fi iubiți nu de la copii trebuie împlinite. Un adult care lucrează cu ei trebuie să știe să se încarce singur, ca să aibă destulă energie de unde dărui.

Pentru cei care vreți să deveniți traineri sau conducători de alte produse educaționale, va trebui să știți că atelierul vostru cu ei începe cu mult înainte de spațiul clasei - din momentul în care ai ales să îi ajuți și la vestiar, și la baie, din momentul în care ai ieșit la supraveghere afară și ai rămas 100% prezent în joaca lor, din momentul când ai lăsat telefonul de-o parte sau alte griji ale zilei.

Nu e idilic să lucrezi cu copiii. E greu tare. Nu poți fi în fața lor decât dacă știi să te susții pe tine, gândurile, emoțiile și corpul tău.

Nu căutați prezența copiilor în perioade de tranziție, depresie sau căutări personale în viața voastră. O să stoarcă tot din voi și o sa vă lase și mai debusolați. O să ajungeți, în negare, să dați vina pe ei - că nu-s atenți, cuminți sau educați.

Educația e cool, dar cu multe, multe momente de rutină, muncă, repetiție, insistență, servire a celuilalt, aplecare asupra lui. Poezia apare abia după ce ai rezistat suficient de mult într-un loc, ca să ajungi să construiești.

Scriu unii distinși clasici în viață ai catedrelor universitare române că pedagogia modernă a schimbat copilul sau tânărul de astăzi. Că exprimarea liberă și relativizarea autorității l-au făcut grobian, departe de idealurile sau valorile eterne ale umanității.

Eu cred că a fost invers. Copiii au schimbat pedagogia (sau permanenta transformare a conștiinței umane, eternul ei mod de a-și rescrie poveștile, din alte și alte perspective).

De la un punct încolo, în istoria omenirii, niciun adult în devenire n-a mai șezut liniștit în bancă, autentic cuprins de admirație în fața vastei cunoașteri a profesorului său. Sunt multe motive istorice, economice și psihologice pentru acest mare ”shift”, de la starea de frică/respect pentru propriul viitor/profesor - ca principal motivator pentru șederea în bancă - la starea copilului de astăzi, care vrea să fie văzut și apreciat pentru ”cine e el”.

Convingerea mea e că aceste generații de copii n-au mai trăit lângă părinți funcționând doar pe modul ”supraviețuire”, n-au mai fost inoculați cu atâta terminologie a fricii pentru ziua de mâine. Mult din respectul meu pentru cunoașterea adevărată, din orele pe burtă petrecute lângă carte - au avut la rădăcină teama de a nu-mi găsi un viitor. Întâi a fost teama, pe urmă au venit și plăcerea, satisfacția și gustul intelectual. În inimă și în creier. În stomac însă, câți dintre noi, oameni educați, nu am păstrat teama aceea? ”Cine are carte are parte” - ni se spunea, programându-ni-se un respect anume pentru omul citit și o oarecare milă sau dezgust pentru cel care ”se lasă pe tânjală”.

Școlile care și-au transformat pedagogiile au luat o decizie pragmatică pentru o realitate care exista și la începutul secolului trecut, și acum, în aceeași distribuție sau proporție printre copii: ”pentru că nu toți au apetitul egal pentru cunoașterea academică, pentru că frica pentru ziua de mâine nu mai e motivator într-o avansată societate a consumului, mai bine trimitem din școli oameni fără complexe de inferioritate, oameni care vor fi avut ocazia să se exprime pe ei, se vor fi simțit acceptați și ”solicitați” intelectual pe măsura puterilor lor.” Aceste ”puteri” se pot măsura orientativ de la 5 ani, deja . ”Trimitem în facultăți numai pe aceia care au apetit cognitiv mare și pot atinge culmile clasice ale cunoașterii.”

În felul acesta, nu comparăm copiii, nu îi facem să se simtă inferiori, nu stârnim resentimente înfundate bine în subconștient și activabile mai târziu, în societăți disfuncționale, pe cale de consecință.

Problema dragilor noștri profesori dezamăgiți de copiii superficiali de azi este că fac parte dintr-un sistem universitar care, din interese nu tocmai academice, lasă porțile deschise pentru cei nepregătiți și nu neapărat predispuși cunoașterii înalte. Și o și mai mare problemă a lor e că atunci când vorbesc despre pregătirea de calitate și cunoașterea temeinică, lasă, în spunerea lor, nuanțe de aroganță, mândrie și dezgust pentru cei care nu ajung acolo. Deși, culmea, îi primesc cu brațele deschise și cu bună știință în aulele lor.

Se supără unii specialiști de renume că prea mulți și prea oricine își exprimă părerea despre educație.

Acum, din ce știu eu, suntem încă o țară liberă, fiecare om poate să spună ce vrea.

Dar fiecare adult e responsabil pentru sine, pe cine crede și de ce. Fiecare om e la mila propriilor filtre. Asta trebuie respectat, fără să ne aolim câte prostii neverificate sau nedovedite științific se vehiculează.

Asta e lumea de azi. Informația proastă și bună circulă gata să ne înhațe pe fiecare. La liber. Fără să mai existe o autoritate verificată unanim de unde se impun razele cunoașterii. Chiar dacă ea încă există și rămâne valoroasă.

Așa crește conștiința colectivă. E prima dată în istorie când e atât de vizibil procesul: idei, contradicții, revelații, nonsensuri, manipulări, intoxicări, sentințe, tendințe - creșteri și descreșteri, progres și regres. Toate în pielea goală, la vedere.

Mi se pare neînțelept ca oamenii ăștia deștepți și specializați în adevăruri testate să-și dea ochii peste cap că plebea gândește. Ăsta a devenit un drept, chiar dacă a dus la relativizarea reperelor și a valorilor clasice.

Nu, nu-s de vină impostorii. Nu-i mai acuzați, nu ei compromit ideile bune și adevărate. Ci fiecare dintre noi, oamenii ăștia care d-aia s-au făcut mari, ca să poarte povara propriei puteri și libertăți de a discerne.

Și încă ceva. Exact "prostimea" și fierberea aiurea de idei nătânge au adus, în România, educația în prim-plan și în centrul discuțiilor. Nu specialiștii.