Cicăleala părintelui modern și protecționismul exagerat au ca rădăcină faptul că adultul nu se simte semnificativ în afara rolului de părinte. 
Există multă viață în afara propriului copil, mult loc de crescut pentru sine - un spațiu personal pe care, cu cât îl cultivi mai bine, cu atât mai bogat devine, prin recul firesc, și copilul.

Peste tot în lume, tabăra trebuie să fie un program transformator. De aceea, mimimal, o tabără durează 12 zile. Cele mai bune perioade sunt de o lună. În SUA am lucrat cu serii de copii care stau 2 luni, cu doar 2 vizite parentale.

Ce înseamnă un program transformator?

- copilul devine din ce în ce mai autonom cu gestionarea obiectelor și a bagajului propriu;
- intră în rutina autogestiunii, începe să observe lucruri și acțiuni în jurul său pe care, de regulă, le îndeplineau părinții, pe modul "stai că te servesc eu";
- încep să dezvolte coordonare, prezență, sincronizare cu grupul, atenție pentru nevoile celuilalt;
- se întâlnesc cu sine cu adevărat, învață să existe pe cont propriu, mai ales după ce își depășesc dorul, oboseala, frustrarea, nevoia de a ronțăi prostii la primul semn sănătos de foame, nevoia de a intra în modul " victimă" după ce se julesc puțin în genunchi sau au prima febră musculară adevărată;
- invață să se miște contratimp, să lucreze pentru echipă, să se adapteze la situații neprevăzute, să cunoască și să integreze în cercul de prieteni copii complet diferiți de ei;
- învață să își recunoască semnele corpului: frig, cald, sete, foame, fără să fie întrebați și cicăliți;

Acum, pentru părinții care aleg tabere, scopul principal este depășirea acestor mici tensiuni și frustrări absolut necesare. Un program de tabără nu e sejur cu familia, iar starea de fericire 
permanentă a copilului, de distracție și ușurință nu sunt singurele ținte. Ne trebuie mai ales momentele de "greu", din care copiii să iasă triumfători pe cont propriu, ajutați discret din spate.

Pentru mulți dintre ei, mersul în șir indian pe drumul de munte este o provocare mare. Copiii noștri purtați în mașini și plimbați prin capitale turistice numeroase, n-au coordonare, uneori, mimim pentru păstrarea direcției drept înainte, a distanței de celălalt; n-au viteză de reacție la comenzi verbale simple; n-au reziliență, spirit de observație, deprinderi de scanare a hărții locului. Plâng ușor, se tem de insecte, de iarbă și pământ - să nu se murdărească, de reacțiile propriului corp la oboseală sau durere; nu au răbdare să asculte până la capăt instrucțiunile unui joc, să suporte pierderea, să colaboreze cu celălalt. Mulți sunt neempatici, calcă peste lucrurile pierdute ale celuilalt, lasă gunoaiele oriunde, pentru că în viața lor e mereu cineva care ține locul neputințelor lui.

Nu mă înțelegeți greșit! Sunt toți spirite excepționale, demni de apreciere și iubire; unii, însă, fără instrumentele vârstei, de navigare prin viață. Toate acestea rafinează gândirea și condiționează succesul școlar.

Deci, taberele sunt pentru creștere interioară și putere de viață! Mare grijă, dragi părinți, nu stricați asta! :))

Singurul lucru care poate fi soluția pentru copilul zilelor noastre - presat, judecat, forțat și suprasolicitat - nu ține nici de sistem, nici de omul de la clasă, nici de reputația școlii.

Singura soluție e de ordin spiritual: cum înveți copilul să se conecteze cu sine, să respire, să își controleze impulsurile, să își recunoască emoțiile, să își exprime nevoile, să rămână autentic. Abia apoi sau în paralel cu asta poți educa un intelect nu numai productiv, dar și creativ. 
Dacă știi să faci asta cu tine, și acasă - cu copilul tău, nu-l mai îngenunchează nimeni. E imun, pentru că radiază din interior putere.

Nici cea mai bună școală din lume nu poate pune acest sistem de ghidaj intern în copilul tău; cel mult, ea poate pune toate armurile de suprafață ale reușitei și ale productivității cognitive. Care, pe termen lung, nu valorează nimic dacă "miezul" e în conflict.

Supraviețuirea în lumea metamorfică a viitorului depinde de relația pe care fiecare om va învăța, din copilărie, să o aibă cu sine.

Forța care mișcă lumea și hotărăște destine nu mai e competența sau productivitatea. E emoția. E ceea ce transmite/emite fiecare om către ceilalți, la nivel discret. Toate disonanțele interioare, nerezolvările intime, certurile și divorțurile interne, neiubirile de sine și neacceptările perfecționiste țipă la exterior, produc dislocări de sens, de fapte, de relație.

Succesul sau insuccesul în viață - pentru generațiile noi - vor fi profund determinate de dimensiunea spirituală a fiecărui om. Nu vorbesc de religii, ci de cum știe fiecare să fie cu el însuși.

E drept că prin 1987 (când aveam eu 14, cât are fiică-mea azi ?), rezolvam chestii de 5 ori mai complicate, geometrie și trigonometrie la greu, sisteme de ecuații și polinoame de nici nu le miros ăstia de azi; învățam comentarii de câte 4 pagini, știam drama ”Vlaicu-Vodă" pe de rost și citate din ”Baltagul”, cam trei sferturi de roman.

Cu toate astea, mă uit la copilul meu de 14 și la generația ei - ăștia care au dat săptămâna trecută o Matematică jenant de simplă, și totuși 1 și cu 1 nu-mi dau deloc 2.

Văd în ei ce eu n-aveam nici la 35: intuiție, viteză asociativă în gândire, puncte de vedere personale, informație din domenii de zeci de ori mai ramificate decât aveam eu habar la vârsta aia, conectare socială cu mult mai spontană și versatilă. Mai văd că greu îi mai sperie sau înfrânge cineva, că nu le place conformismul, că își caută identitatea la 10 ani mai abitir decât îndrăzneam eu la 20.

E jenant articolul ăla, pentru că, aparent, un om de știință compară pe aceeași scară două paradigme diferite în evoluția gândirii umane și a nevoilor pieței muncii. În plus, să nu uităm că noi făceam ”lucruri grele” cu stomacul la fel de greu și tot sistemul limbic inflamat în modul ”supraviețuire”.

Am învățat de 5 ori mai multă matematică decât fiică-mea la vremea aceea. Numai că dacă ea m-ar vizita înapoi în timp, cu mintea ei de acum, ar putea să-mi fie mamă. Și intelectual, și emoțional vorbind. Și asta e valabil pentru toți părinții și copiii lor de azi. În ciuda acrobațiilor matematice pe care am fost dresată să le performez mai bine decât ea, există zone ale intelectului de care oamenii ăștia care fac statistici azi pe grade de dificultate ar trebui să afle. Poate chiar de la copiii lor :)