Mamaia a fost cea care mi-a zis prima oară că e un Dumnezeu deasupra noastră care ne păzește, ne judecă, ne iubește și ne apără. Avea o revistă colorată cu un Isus tânăr și frumos către care alergau copiii într-un câmp verde, plin de flori. Mi-a zis că pe copii îi iubește și îi iartă oricum, că ei nu știu de ce fac greșeli.

M-am tot întrebat din ce moment al vieții mele Dumnezeu nu mi-ar mai trece așa ușor cu vederea minusurile. Am tot pândit să văd dacă e ieri sau alaltăieriziua când nu mai sunt copil și tot ce fac atârnă deja la judecată. Mă tot bucuram că poate nu de azi, că încă, poate, sunt liberă să greșesc.

Nu știu când își predau copiii capacitatea asta de a se vedea pe ei înșiși, altora - părinților, profesorilor, unui dumnezeu pedepsitor, vecinilor care judecă, sefului care critică.
Și mai știu și că plecăciunea asta în fața măreției vieții e sănătoasă - acceptarea că nu avem controlul deplin, că suntem în fluxul unei conștiințe mai presus de noi.

Dar de ce nu spunem așa copiilor? Că nu e niciun polițist deasupra capului, că fiecare are în el puterea de a se urmări, detașat și iubitor, de dincolo de gânduri și de dramele vieții? De ce nu spunem copiilor că pot trăi și în lume, și în sine ca prezență mereu conștientă, ca voce care se ajută, se îmbărbătează, se mustră, se iartă, se iubește?

De ce am dezvoltat atâtea tehnici de control parental și atât de puține reflexe de a-i orienta, de mici, către lumea asta interioară, capabilă să se auto-observe - "ce simt, de ce simt, ce gândesc, ce îmi aduce gândul ăsta, ce simte celălalt, ce idei ne folosesc, ce idei ne surpă?"

Ăsta e viitorul educației sau coloana vertebrală a oricărei creșteri personale: tradiționala învățare a modului în care poți opera productiv în lume, cuplată cu puterea de a sta prezent dincolo de ce se întâmplă propriu-zis, de a te observa din exterior și a-ți alege conștient emoțiile și gândurile, fără a te lăsa trăit, la întâmplare, de ele. Și, mai ales, fără a te simți judecat și învinovățit.

Creșterea unui copil cu "așa nu e bine/nu-i frumos ce faci/ dacă faci așa, atunci nu ..." este calea cea mai agresivă de a-l jefui de propriul sistem de ghidaj, de puterea de a vedea că există mai ales în el sursa rezolvărilor.

Inclusiv sistemul nostru pedagogic ignoră total nevoia de a sta în spațiul unei întrebări, de a amâna răspunsul autorității cu energia pe care o aduc eu, copilul, în cunoaștere: "cum ar fi dacă, poate fi și așa, ar putea fi și opusul, ce ar fi fost dacă... "

Scoateți din capul copiilor pe polițistul gândurilor și deciziilor lor! Dați-le încrederea că ei au și libertatea, și înțelepciunea alegerii! Nu-i aruncați în lume cu telecomanda în mâna voastră sau a altuia și nu până nu au descoperit cât de buni martori și prieteni își pot fie sieși, înainte de oricine altcineva!

 

 

Despre copilul slab acum - lent, greoi, în urmă. Și, despre eterna frică "dacă-i prost copilul meu?".

Citește greu, socotește greu, vorbește greu, gândește greu.

Și părinții, și dascălii cred că el, de fapt, dacă ar vrea, s-ar ridica la nivelul mediei. Deci, e slab pentru că nu vrea.

Voința e un centru energetic viu dacă există suficientă liniște interioară.
Uneori, copiii "slabi" sunt doar foarte apăsați sufletește. De prea multe ori răniți sau cu frici mari, centrul de comandă al intelectului: atenția și autocontrolul - nu se dezvoltă, pentru că primește doar mesajele de supraviețuire.

Alteori, copilul "greoi" are alte praguri de salt cognitiv. Are nevoie să "stea" mai mult în conceptul abstract, să îl pipăie, să îl miște, să îi găsească asocieri în lumea imediată. 
Copiii greoi sunt repede catalogați și târâți prin aceeași materie, în același ritm cu media clasei. Li se arată mereu unde NU au ajuns. Și dascălilor lor, și părinților lor le e frică să se întoarcă înapoi, exact la momentul de unde a rămas "în urmă". Sunt mereu expuși la ce NU POT face, cu iluzia oarbă a adultului opac că ei, de fapt, NU VOR.

"Nu vrea să fie atent!", "Nu vrea să stea liniștit!", " Nu vrea să finalizeze!". Atenția voluntară, ascultarea activă, perseverența vin dintr-un mușchi interior care se va fi format - în ritmul fiecăruia - dacă adulții VOR să pună mâna pe carte și să înțeleagă resorturi umane simple.
Copilul lent nu e prost. Poate avea o extraordinară inteligență tactilă, naturalistă, socială, introspectivă, muzicală, fizică. Sau le poate avea pe toate ok, mai puțin logica secvențială, analitică. Programele noastre însă sunt scrise doar din perspectiva asta de pâlnie a minții analitice. Nu încap toți în ea, deci nu pot, deci nu vor.

Copiii care rămân în urmă față de norma artificială a programei școlare au nevoie de programe personale, cu ținte imediate și pe termen lung, în totală eliberare de restul programelor standard. Cine are curajul să apuce copilul slab de acolo de unde e el și să nu se mai cramponeze de norma cronologică pe clase, are șanse să îl ajute.

Am recuperat mulți copii rămași 3-4 ani în urmă. Numai după ce am aruncat programele și am identificat "ground zero" - momentul de unde el a fost lăsat să creadă că nu mai poate.

 

Și dacă ești o familie excelentă, educată, iubitoare, sinteză a tuturor recomandărilor parentale și psihologice, a tuturor intențiilor și faptelor bune, tot va trebui să aduci copilului tău și tristețe, si frustrare, și nedreptate, și durere.

Nu ai cum să te sustragi de la viață. Natura a pus înțelepciunea abuzului inerent în orice familie, pentru că fără contrast, conflict și polaritate nu există creștere, expansiune, conștiința propriei identități. La sfârșitul zilei, orice familie, oricât de bună, e abuzivă în doza cel puțin naturală care declanșează identitatea separată a celui care vine pe lume în sânul ei.

Toți părinții, oricât de dedicați copiilor lor, poartă în capul lor o lume subconștientă care va produce conflict, coliziune. Orice familie simulează lumea de afară, pe tot evantaiul durerilor sau împlinirilor umane.

Asta nu ne absolvă de responsabilitatea celorlalte ingrediente salvatoare, care îl fac pe copil să supraviețuiască sănătos limitelor noastre de evoluție: optimismul, conștiența, creativitatea, încrederea și acceptarea că niciun copil nu e al nostru. Singurul lucru care diferențiază net o familie bună de una rea e gradul de conștiență a fiecăreia.

 

"Potențialul de împlinit al copilului meu" - una dintre cele mai periculoase sintagme în educație. O sabie cu două tăișuri.

Dacă îți vezi copilul ca pe ceva latent care așteaptă să iasă la iveală sau trebuie stimulat să iasă, e posibil să crezi că ce e el acum nu e suficient. Că nu e complet, că e predispus să se piardă. Că natura umană insăși deviază de la sensul său dacă nu e ținută în frâu.

Mai grav e că e posibil să înceapă și el să creadă asta: că nu e valoros până nu se dovedește pe sine. Că viața lui nu are sens dacă nu produce, dacă nu se aliniază așteptărilor celorlalți.

Cu potențialul ăsta în mână, o să te tot agiți pe lângă el, luându-ți rolul de manager al vieții lui: planificator, corector, optimizator. Imediat o să deducă și el că viața lui e scrisă în agenda altcuiva, e ceva de împlinit, nu de ratat.

Potențialul ne confiscă de la prezent. De la cine e copilul acum. Trăitul în viitor, în imaginea unei împliniri ulterioare ne face să etichetăm, să judecăm, să fim mereu nemulțumiți in raport cu ținta.

Nu există potențial neîmplinit. Fiecare e cea mai bună versiune a lui acum și aici. Dacă să zicem, un copil cu o minte matematică extraordinară ajunge grădinar, tot nu înseamnă că s-a ratat. Ce este adultul grădinar de acum fată de promițătorul matematician de altă dată este exact momentul care îi slujește cel mai bine trăirilor personale. Este tot ce a ales el, conștient și mai ales subconștient să fie ca să se înțeleagă și să se simtă pe sine mai bine. El poate să știe asta sau nu. Nu contează. Fiecare moment bate la ușă cu ceva. Unii deschid, alții stau blocați afară.

Nu există viață care a schimbat greșit macazul. Nici copil care nu-și împlinește potențialul. Există numai judecățile noastre sociale și copii crescuți de părinți plini de ego și percepții strict mecaniciste asupra lumii.