Poți să-l înveți pe un copil, prin instrucție directă, să gândească, să găsească sensul experiențelor lui, să înțeleagă cu adevărat ce știe deja, să-și formeze o deprindere, să memoreze informație, să conecteze cunoștințe.

Paradoxal însă, ce îl ajută cu adevărat în viață nu poate fi niciodată predat direct la lecție, format prin explicație și exercițiu. E vorba de dispoziții și de emoții.

Nu poți niciodată instrui un copil să aibă o dispoziție anume. Nu poți niciodată preda abilitatea cuiva de a simți. (de aia sunt total împotriva cursurilor de dezvoltare emoțională care obiectivează sentimentele, le etichetează și le clasifică în joc de rol artificial, în înscenări neautentice).

Și ce înseamnă o dispoziție? De pildă, un copil poate fi instruit să citească fluent și corect, dar niciodată făcut - prin povețe, explicații și prelegeri - să aibă dispoziția de a citi pe termen lung, cu pasiune și interes, independent. Nu poți instrui un copil să aibă curiozități diverse, nici tendința de a cerceta un lucru în mai multe etape, de a-și menține interesul într-o direcție sau alta pentru a afla mai mult. Niciunul din aceste lucruri nu se învață prin explicații, îndemnuri sau sfaturi.

Nu poți ține prelegeri copiilor sau flutura amenințări despre ratare în speranța că formezi în ei curiozitate, reziliență, răbdare, ascultare conștientă, atenție voluntară.

Dispozițiile bune și un aparat emoțional dezvoltat sunt, o parte, înnăscute, o parte preluate subconștient, de la energia și modelul comportamental al adulților relevanți în viața copilului. Lucruri importante în viața noastră nu se învață explicit: se dobândesc încet, subtil. Bucuria de viață, răbdarea, curiozitatea, optimismul, reziliența, curajul, reprezentarea socială în lume, simțul moral ”se fură” din jurul nostru, prin contaminare.

Singurele lecții de durată și relevanță nu sunt la școală, în curriculă, în caiete sau manuale. Sunt în ceea ce porii noștri respiră direct de la natura oamenilor din jur. Copiii învață cu mult mai mult ceea ce este ca atare, decât ceea ce punem în plan să se așeze în mintea lor.

De aceea, niciun program educațional, oricât de promițător cognitiv, niciun profesor oricât de ”tobă de carte” nu vor avea puterea de a porni un drum în interiorul copilului tău, dacă acestea nu pun la dispoziție contact uman capabil să modeleze prin exemplu ceea ce înseamnă atenție, răbdare, curaj, curiozitate etc.

Nimic din ce facem nu stă în picioare fără o bază permanentă în ”a fi”.

 

Unul dintre lucrurile care fac tare rău copiilor și pe care noi, părinții și profesorii lor, îl practicăm chiar și din iubire, este comparația pe câtă productivitate aduce în lume mintea lor. Dacă unul e mai isteț, mai rapid, mai logic, mai talentat față de fratele sau colegul său sigur va 
stârni mai multe laude și aprecieri explicite. Se va simți mai bun decât celălalt. Acesta din urmă va ajunge să creadă despre sine că e mai puțin ca om.

Ce nu înțelegem noi este, grosier spus, ce procent ocupă mintea în totalitatea unui om. Că dacă ajungi să atașezi definiția copilului tău de cât, ce și cum produce el în lume - note, proiecte, medalii, admirație de la ceilalți - ajungi, practic, să îl reduci la coaja lui, la sistemul lui de navigare prin ceea ce numim realitatea noastră comună.

Sună teribil de naiv și comun, dar omul este cu mult mai mult decât mintea lui. Copiii învață, prin abuzul pe care îl dăm judecându-le doar productivitatea, să se uite pe sine, să nu își simtă spiritul. Copilul tău - chiar dacă e de 4 la școală, ultimul, lent, mototol, obișnuit, mediocru - este spirit, este simțire, este prezență, este umor, este empatie, este comunicare, este ce visează, ce speră. Nu doar ce știe, ce aplică, ce evaluează sau ce creează.

Valoarea unui om stă și dincolo de operațiile lui mentale. Foarte puțini dintre noi știm să arătăm copiilor că îi vedem și îi validăm dincolo de gimnastica minții lor și de ce fac ei, la vedere, în plan fizic, productiv.

Omul crește bine, fericit și echilibrat, chiar ancorat în a face, a izbândi, a câștiga, dacă i-a fost întâi sărbătorită ființa, prezența în lume. E vorba de emoția pe care o ai la nașterea copilului tău: el nu face nimic, doar stă acolo întins si este prețios peste măsură, nu-i așa?

Pentru începutul ăsta de an școlar, ca să vă ajutați cu adevărat copiii, faceți asta măcar o dată pe zi, 5 min.: regresați la starea pe care ați avut-o acolo, la maternitate, când numai prezența lui era suficientă, incredibil de valoroasă.

De acolo, din starea de sărbătorire a ființei, vin toate deciziile corecte. Nu din așteptările de împlinire a nu-știu-cărui potențial, nu din planurile de succes academic. 
Doar din puterea de a ști, măcar 5 minute pe zi, că fiecare din noi e cu mult mai mult decât ce produce la exterior.

Se tot scrie, se tot spune cât de aiurea au devenit generațiile de copii și tineri, în ziua de astăzi. Cât de aroganți, leneși, neatenți, hipersensibili, neempatici, neascultători și obraznici sunt...

Eu lucrez tot timpul cu copiii ăștia. În tabere, la ateliere, la școală. Lucrez și cu o mulțime de profesori, mai tineri sau mai în vârstă.

Singurii care îi văd așa - și nu sunt puțini - sunt adulții care încă nu se cunosc suficient pe sine și care încă trăiesc în neiubire de sine.

Se schimbă total în lume paradigma educației și relația profesor-copil, părinte-copil. Se schimbă dramatic și dureros. Cine se uită la suprafață, va vedea, ce-i drept, nesimțire, nepăsare, pierderea regulilor și a bunului-simț.

Copiii devin din ce în ce mai nereactivi la autoritatea formală. Copiii n-or să ne mai asculte pentru că sunt copii și noi - adulți. Pur și simplu n-o să se mai pună problema de ascultare. Școala, în forma ei veche, va pierde teren enorm. Psihologia, în forma ei comercială, va inventa zeci de noi boli de atenție, de opoziție, de motivație, de concentrare, de comunicare, de relaționare. Toate, formulate din perspectiva supunerii la ordinea majoritară și tradițională.

Ca să te ”asculte” copilul de astăzi, trebuie să fii mai mult decât rolul tău de profesor sau părinte. Trebuie să fii un om pasional, puternic, cu vibrații înalte, cu chef de viață, cu energie care să îi cuprindă pe toți. Ascultarea va fi înlocuită de acceptare:”Te accept și te integrez ca sursă pentru creșterea mea, pentru că mă vezi, mă înțelegi și te deschizi spre mine. Nu pentru că aștepți să fac eu asta pentru tine.”

Copilul de astăzi nu te ascultă pentru că ai mai mulți ani sau un rol dat de șederea ta pe pământ mai avansată în timp.

Te ascultă dacă le ții spațiul în trăirile tale, dacă te încânți, te miri în jurul lor, dacă te bucuri de cine ești și de ce faci, dacă ești tonic, neînfricat și vulnerabil în același timp. Dacă ești prezent pentru ei, fără să judeci.

Copiii de azi te ascultă dacă știi cine ești tu deja, dacă ești centrat în esența ta, coerent cu tine, clar în direcția pe care le-o dai.

Știu că unii vi se par nesimțiți, hipersensibili, agitați, neatenți, impulsivi, needucați. Ei devin așa în jurul oamenilor care cred că le pot fi profesori și părinți din poziția tradiției pe care le-o mai dă o instituție sau alta. Copiii de azi au un nas special pentru detactarea eurilor inflamate, a celor care, dacă se numesc profesori sau părinți, cred că au toată autoritatea să educe. Adică să ofere ceva când ei înșiși sunt tulburați, în conflict, înțepeniți în critici și judecăți.

Copiii de azi sunt pretențioși și incomozi emoțional, pentru că au crescut printre oameni care abia se trezesc la nivelul de conștiință de care au ei nevoie ca să construiască această lume. Ei nu vor mai avea nevoie să asculte pe nimeni. Doar să integreze, să accepte și să se deschidă pentru părinții sau dascălii care pot face aceleași lucruri către ei.

 

Pun palma streașină la ochi și cat în zare să văd - dacă s-o fluiera adunarea - cine poate face reforma educației în România.

Ce văd, ce citesc?

- câțiva interesanți care scriu detașat despre copii și școli, mai mult ca exercițiu filozofic;
- câțiva funcționari ministeriali care scriu cu perdea și se ascund după limbaj tehnic ca să nu își asume dezgustul intim și totuși destabilizator de scaun;
- câteva figuri profesorale respectate în țară care, deși bine intenționate, scapă cu multă inocență o groază de sintagme trădătoare de mentalitate autocrată, birocratică și înțepenită în inflamări egoice;
- câțiva cercetători/funcționari care nu pot scăpa de formulări lemno-stufoase, cuminți și ei în scaune dependente de alții mai sus;
- câteva ong-uri care colaborează perfect cu Ministerul și care au tot interesul să nu deranjeze pe nimeni acolo;
- un mediu universitar pedagogic unde studenții mărturisesc că dorm la mai mult de jumătate din cursuri și unde se poate califica, la distanță, și fosta femeie de serviciu de la poștă, dacă își plătește taxa anuală; 
- o masă de profesori debusolați, peste care au trecut n-șpe mii de obositoare schimbări fără sens; fără cunoștințe metodologice și pedagogice de formare a gândirii critice și creative;
- câteva bloguri mari de parenting care amestecă hrănitul la sân cu articole despre manualele copiilor;
- câte o tânără profesoară din sistem cu mentalitate apostolică pe tărâmuri rurale unde te împinge sistemul dacă nu vorbești frumos;
- câteva școli private care au vrut marea cu sarea dar li s-a tăiat nasul acum cu impozite pe salarii și alte dări de numai educație nu mai ai chef să faci - decât dacă e cel puțin de 1000 euro/lună;
- câțiva reprezentanți din presă care vânează subiecte la început și final de an școlar, ca să-și facă și norma pe Educație;
- inspectorate și CCD-uri unde încă te duci cu sacoșica/pliculețul dacă vrei un post mai bunicel;
- un ministru agramat, cu aura maiștrilor de pe platforma siderurgică de odinioară și un brav partid la conducere care ar însemna să se îngroape pe veci dacă saltă puțin intelectul acestei țări prin vreo reformă, doamne ferește!

Nu o fac pe deșteapta aici. Și eu sunt undeva în liniuțele de mai sus.

Jale mare, fraților! N-avem cu cine! Nu se gândește nimeni la copii ca la o investiție pe termen lung în sens mai generos, pentru bunăstarea colectivă sau binele general. Toată lumea e pe modul de supraviețuire - urma scapă turma. N-ai cum să evoluezi intelectual și spiritual ca nație când fiecare părinte, profesor, politician sau funcționar se gândește doar la fundul lui. Nu există evoluție, nici individuală, nici colectivă, când fiecare dintre noi are sistemul limbic bășicat și inflamat în starea asta de luptă sau de camuflare. Țara asta e condamnată să nu facă saltul peste individualism. Suntem, poate, prea răniți fiecare, sufletește, prea atonici emoțional, prea cu vălul pe față ca să facem un salt curajos și dureros.