Am cunoscut părinți - femei, mai ales - pornind pe drumul ăsta al conștientizării de sine și al curățării interioare, spre a fi mai buni pentru copiii lor.

Problema e că nu funcționează nimic dacă apuci calea asta cu sentimentul că trebuie să repari ceva în tine. Deși par bine intenționate, 
reparațiile interioare te fac intâi să te simți vinovată pentru ceea ce ești.

De asta, din start, te afli în conflict cu tine, chiar dacă planul era exact opusul.

Sursa oricărei reparații este integrarea sau recuperarea părților pierdute, nu decuparea și alungarea altora.

Deci, din păcate, poți porni pe un drum nou tot cu haina veche a învinovățirilor și a neiubirii de sine. Cu sentimentul toxic că trebuie să faci ceva repede pentru ca să nu sufere altul, respectiv, copilul. Asta te aduce la nebunie și conflict și mai mare. Ajungi să scuipi pe copii și mai multă fiere interioară, după o vreme în care ai suprimat cu aparent calm, emoții și mai puternice.

Deci, dacă e să vorbim de curățări interioare, cred că prima treaptă e să stai cu tine și să accepți, până ajungi să și iubești, tot ce e defect acolo. Până capeți energia ne-luptei, până te simți întreagă, chiar dacă plină de răni. Abia de atunci incolo, când ești capabilă să simți empatie pentru tine, n-o să mai țipi la copil, n-o să mai iei stângăciile sau boacănele lui ca pe amenințări ale devenirii lui în viitor.

Felul în care vorbim copiilor noștri este exact felul în care ne vorbim nouă însene. Când ne răstim la ei, e timpul să învățăm să iubim în noi bucata aia care a plecat cândva, de rușine, de frică sau pentru că nu părea acceptabilă în ochii altuia.

 

Printre toate mamele bune pe care le întâlnesc, văd adesea femei care caută să facă totul bine pentru copil, cu încrâncenarea omului corect, perfecționist, și cu dorința de a fi un părinte mai bun decât cei ai propriei copilării.

Oricât de bune faptele și intențiile noastre, dacă vin dintr-un loc reactiv și rănit, copiii vor ști asta și vor prelua lecția bună a mamei cu tot cu tensiunea negativă a energiei care a generat-o.

De pildă, dacă ai avut o mamă rece, ocupată, nedarnică în atenție, obosită de rutina zilei și de grijile casnice, vei încerca să dăruiești copilului tău multă atenție, să îi faci poftele, să îl asculți oricând, să îți petreci mult timp cu el, să-i organizezi mereu stimuli și activități. Să i te dedici, în speranța că el nu va avea copilăria ta.

Vei observa că, deși faci totul ca la carte, copilul ăsta tare îngrijit și iubit devine ușor iritabil, dependent, nesigur, nemulțumit, mereu dornic de dovezi de iubire, capabil să te sleiască sau să te facă să te justifici emoțional aproape tot timpul. Sau, la polul opus, devine introvertit, nesociabil, cu frici inexplicabile.

Tot ce facem bine dintr-un loc sufletesc reactiv - chiar și educație în opoziție sau război cu amintirile despre propria mamă - e perceput de copil ca agendă personală. Ca ceva care te satisface pe tine, nu ca pe o acțiune dedicată spiritului lui.

Tot ce vine dintr-un loc neîmpăcat, din nevoia aproape agresivă de a te delimita de cine au fost ai tăi, e integrat de copil ca pe o vină personală și digerat deja ca o inadecvare proprie.

Sigur că nu repetăm greșelile părinților noștri. Facem lucrurile mai bine, dar dintr-un loc împăcat cu sine, cu trecutul, cu familiile proprii. 
Le datorăm copiilor cuvinte și fapte pornite dintr-un loc curățat, viu, nu din încrâncenări, frici și conflicte cu noi înșine. Niciun cuvânt, oricât de bine ales, nu poate masca tensiunile interioare, falsitatea, forțarea nostră de dinăuntru. Toți copiii au antene speciale pentru neadevăr, și, din păcate, preiau neautenticitatea părinților lor ca pe o vină proprie, ca pe o povară pe care trebuie s-o ducă ei.

Deci, pentru cine încearcă să facă bine la exterior și poartă înauntru multă încordare, nimic nu funcționează până nu se face lumină acolo unde ar trebui să fii tu, cel autentic și nereactiv. Nu poți sprijini luptele copilului tău până nu le câștigi pe ale tale.

 

Dragi părinți,

Nu vă mai amestecați în conflictele minore ale copiilor! Lăsați-i să se certe, să sufere puțin neînțeleși, să simtă frustrare, furie, nedreptate, neliniște, îndoială! Deși nici una nu se simte bine, e bună fiecare! Din ele cresc afirmarea propriilor granițe, fermitatea, puterea propriei voci, curajul și senzația puterii personale!
Dacă săriți imediat să le neteziți calea, gândiți-vă că peste 15-20 de ani își vor amuți propriile nevoi și preferințe numai ca să nu stârnească vreun conflict! Vor accepta compromisuri numai să nu facă valuri. Vor fi rezonabili și când îi doare că alții calcă pe ei. De ce? Pentru că au învățat din anxietatea părinților lor să fugă, să tacă sau să se victimizeze.

Conflictul e bun. Din el crește lumea.

Stați pur și simplu în tristețea copiilor voștri, ca observatori și susținători ai stării de tensiune, dezamăgire, frustrare sau furie. Țineți aproape, digerați împreună evenimentul, nu doar incercați cu orice preț să îl faceți să dispară! Odată cu teama voastră de conflict, copilul vostru o să își piardă pasiunea, asertivitatea, puterea de a merge înainte! 
Multor copii le e frică să-și ducă certurile și neînțelegerile până la capăt pentru că se tem de emoțiile părinților lor. Alții ascund. Cei mai mulți se autovictimizează.
Lăsați copiii să se certe! Arbitrați cu înțelepciune și din umbră. Putină suferință este travaliul de care are nevoie orice ființă ca să se împlinească.

A nu se înțelege că asistăm senin la bătăi sau jigniri. Numai că astenia asta parentală de a nu putea simți emoțiile tari și neplăcute ale copiilor sigur duce la amuțiri ale propriei voci, ale puterii de a te afirma pe tine, chiar și când ești neconvenabil. Conflictul este oportunitate de creștere. Bucurați-vă când apare și susțineți optimist arsenalul de vorbe, fapte, expresii faciale ale copiilor voștri! Cu tonus, cu încredere, nu cu patimă și frică! 
Toată viața vor avea și emoții neplăcute. Cum oare să învețe gestionarea lor dacă azi îi decupăm de ele sau îi facem să se teamă!? Doar pentru că noi suntem prea apăsați să acceptăm că au nevoie de propriile lupte!

 

Unul din lucrurile pe care copilul modern le face anevoios este șederea în tăcere. Văd din ce în ce mai mulți copii incapabili să își regleze starea de ”excitement”, să asculte până la capăt, fără să se fâțâie sau să scoată repede pe gură toate asociațiile libere care le trec prin cap. Sunt simpatici, spumoși și plini de vervă așa, ba, chiar prin asta dau semne de inteligență vie și rapiditate în gândire.

Numai că nicio inteligență, oricât de precoce sau dornică să absoarbă pe repede înainte, nu rămâne pe termen lung productivă, dacă nu învață, în același timp, să își controleze impulsul, să asculte, să discearnă, să observe, să fie martoră tăcută, să vadă în profunzime și să țină cont și de părerile celorallți.

Vin mulți părinți la discuții cu deja formulata poveste că școala e plictisitoare pentru intelectul avansat al copilului; prin urmare, e justificabil să fie agitat, nerăbdător și nedispus să își sincronizeze nevoile și cu ceilalți.

Asta este numai pe jumătate adevărat. Rapiditatea și setea cogniției sunt validate doar dacă se asociază cu valori atitudinale precum răbdarea, atenția voluntară, ascultarea activă.

De unde vin ele? Sau, mai degrabă, de ce sunt tot mai greu de dezvoltat la copilul de astăzi? Pentru că părinții nu îndrăznesc să îi lase suficient de mult cu sine, fără stimuli, fără jocuri, fără discuții. Doar în starea de a sta în tăcere, fără acțiune, fără planuri, fără zgomot în fundal.

Copilul de astăzi are teribil de puține șanse să se întâlnească la propriu cu sine: fie rulează în fundal radioul mașinii, fie mama inițiază repede un joc când îl vede plictisit, fie îi oferă imediat alternative pentru a face, a face, a face.

Starea de angajare permanentă te îndepărtează de la țiuitul urechilor, adică de la liniștea care te invită să te cuprinzi, să devii conștient de tine.

Suprastimularea și nevoia noastră de a le organiza mereu viața îi ajută să arate productivi pe hârtie și competitivi în poze. Numai că în aceleași fantastice fotografii, ochii lor spun adesea că sunt deja ”trăiți” de ceilalți, de evenimente și obiecte.

Copiii au nevoie de liniște, de starea de a fi, de starea de a nu face nimic. E la fel de importantă ca acțiunea. Din acțiune crește eul productiv și social, din starea de ”doar a fi” crește sinele centrat în autenticitate și autocunoaștere.

De pe la 8 ani se recomandă chiar tehnicile simple de meditație, de ascultare a respirației, de proiectare conștientă a gândurilor de recunoștință și compasiune. Știu părinți care s-au apucat de asta și deja funcționează. Cum să te detașezi de zgomotul lumii și să inițiezi întâlnirea cu sinele este o lecție cu mult mai importantă decât orice concurs sau rezultat școlar.

Cea mai mare îndrăzneală a părintelui modern și competitiv, ar fi, prin urmare, arta de a-i îngădui copilului să nu facă nimic. Cu grație și încredere.