Plajă. Ea și el, un grup mai mare de prieteni și un bebe de 1, 6 ani.

Cel mic caută în nisip, caută spre mare, se mișcă tot timpul, se miră de fiecare piatră, de fiecare pană luată de vânt. E în modul explorare 100%. Nu-și suportă pălăria pe cap, nici palmele energice ale mamei care-l freacă, fără niciun avertisment, cu cremă lipicioasă, nici bluza ei cu bretele pe care i-o leagă de umeri ca să nu-l ia soarele prea tare.

El are treabă multă, se rupe bine din brațele ei, are și dexteritatea să-și dea pânza aia jos care-i flutură în spate. Scoate chiote, se trântește, iar se ridică, merge până-n buza apei și fuge înfrigurat de plăcerea atingerii reci.

Te uiți la el și vezi toate programele biologiei umane - nevoia de cucerire a spațiului, de căutare, de nou, de mirare, de surpriză, de libertate.

Te uiți la mamă și vezi toate programele educației ei, gata să se toarne fără nicio milă în copil. Trei sferturi din gesturile ei și din intervențiile asupra băiatului sunt absolut nenecesare: acum îi aranjează o șuviță, acum se hotărăște că poate îi e foame și îi înghesuie sub nas vreo 5 lingurițe rapide din borcan, acum îi schimbă bluza cu o cămașă, acum îl pupă, fix când el scobea o groapă, acum îl întreabă dacă îi e sete, acum îi abate atenția de la nisipul de pe palme cu un șervețel total ineficient.

Cel mai adesea îl ridică brusc de la locul în care el își pune și își stabilizeaza concentrarea, ca să-l ducă fie la spălat în apă, fie la poze la tati, fie sub umbrelă, fie unde e ea, pur și simplu, fie mai aproape de centrul taberei.

Plaja e liberă, soarele nu arde, e către apus, copilul nu se pune in pericol. Nu are unde.

În numai 15 minute, bebe ăsta cu apucături incomode de libertate e manevrat fără niciun avertisment de cam 50 de ori. E un obiect, o marionetă, o mascotă. Nimeni din grup nu-l respectă suficient să-l lase în pace. Nimeni nu vede ce face el, de fapt. Cât învață, cât își autotestează limitele, echilibrul, simțurile, voința, curajul.

Aștept momentul în care cel mic o să se irite, o să zbiere, o să devină nerezonabil, capricios, agitat. Nu durează mult. Ea îl ia iar în brațe, îl sh-sh-ie, iar îi bagă lingurița, apa, pupături, pălăriuța, cămășuța. Nu. Acum îi dă și pantalonașii. Cămașa flutură în vânt, el o trage cu nervi și o răsucește cumva până se dezbară, în lacrimi, de ea.

Niciun adult din grup nu înțelege ce vrea copilul. Toți îl cheamă la el sau la ea, îi fac semne caraghioase, simultane, obositoare, buimăcitoare; se simt obligați să participe, să ajute, surprinși și deranjați brutal din oficiala lene de vacanță.

Ne mirăm de ce copiii n-au atenție și focus la învățarea instituționalizată!? Ne întrebăm de ce sunt hiperactivi și opoziționiști?

De multe ori, identificarea totală a mamei cu rolul ei face ravagii în copilăria timpurie. Din exces de zel și neprezență la propriile gesturi, din turnare efectivă a sinelui în bucățica asta care merge dinaintea ta și care pare doar o parte din tine, bună de posedat și manevrat, ajungem să le descentrăm atenția, să le sugem inutil din energie, să le deturnăm spiritul.

Când răspunzi de viața altcuiva, pe tine personal trebuie să te pui tot timpul sub lupă și să dai mereu un pas înapoi în favoarea libertății și învățării pe cont propriu - cel puțin atunci când nu e niciun pericol. Nu suntem necesari mereu. Iar experiența noastră de viață, pusă în cuvinte către ei, nu face nici a zecea parte din experiențele copilului cu sine, din încercări, erori, repetări fără ghidaj, fără raționalizările adulte.

Copilul ăla de pe plajă mai are spirit în el. Dar o să adoarmă curând pentru că mama este prea copleșită de rolul ei. Și ea, la rândul ei, a fost adormită de mama ei.

E un loc în mintea fiecăruia dintre noi pe care, dacă îl descoperi și începi să-l vizitezi - câteva secunde în prima zi, câteva în plus în a doua și tot așa, până menții voluntar șederea - ajungi alt om. Un om atins de "ușurătatea" ființei, care, în sfârșit, învață să nu se mai prăbușească în sine sau peste ceilalți.
După ce îl găsești, locul ăsta începe să se lărgească, să te conțină. Te găsește el pe tine și te poartă-n brațe.

Nu reușesc să răspund la toate întrebările care cer lămuriri despre programele Helikon din București. Iată câteva idei.

Nu, nu am deschis grădiniță. Nici un after-school propriu-zis.

E vorba de un program experimental, care, pentru 4 ore zilnic, oferă copiilor mare intensitate de stimuli și module ritmice de pregătire pentru toate palierele gândirii și ale maturizării socio-emoționale, adaptate fiecărui prag de vârstă.

De 1 an de când îl rulăm, am reușit să documentăm modul în care anumite activități au impact fundamental pe puterea de concentrare a copiilor, pe atenție, limbaj, angajare și motivație școlară.

Am arătat - pe pagina mea aici sau pe platforma Vocea Parintilor - cât de neglijate sunt in școlile noastre primare și grădinițe, următoarele aspecte în formarea copiilor și cât de mare e saltul cognitiv când acordăm timp proceselor care formează:

- deprinderea de a desena, de a construi hărți mentale din vârful creionului, de a pune pe hârtie relația parte-întreg, secvențele unei acțiuni și sificientă expresivitate prin detalii.
- abilitatea de a exersa conștient menținerea atenției, a concentrării, a tonusului cognitiv. Cu alte cuvinte, nu e suficient să cerem copiilor să fie atenți sau să se concentreze fără să îi învățăm cum se mențin focusul și starea de alertă și angajare a minții.
- gândirea logico-matematică, implicând toate componentele ei, nu numai cea numerică, insistent, exclusiv și mecanic antrenată în școli.
- memoria procedurală și faptică; rutina de lucru, îmbinată cu diversitate, surpriză, mirare, curiozitatea, rol și relevanță in echipă; 
- inițiativa, prezentarea publică (în relați cu ceilalțo copii) și reflecția asupra învățării proprii;
- limbajul, folosirea conectorilor logici, a cuvintelor specifice, a nuanțelor în exprimare; jocul de rol, dramatizările.
- înțelegerea și explicarea fenomenelor din lumea vie cu insistență asupra proceselor care antrenează interdisciplinaritatea; 
- înțelegerea propriului corp și exersarea coordonării și a calităților motrice; frecvența jocurilor de autocontrol, strategie și reactivitate conștientizată;

Funcționăm în două sedii de la toamnă: în Tineretului și în Satul Francez - 4 ore pentru preșcolari, 4 pentru școlari, zilnic. Sunt alese grupuri fixe, pe durata unui an, pe care documentăm și măsurăm impactul. Le place mai mult școala? Se organizează mai bine cu temele? Învață să gândească pe cont propriu? Își asumă singuri priorități? Au un anumit nivel de hărnicie? Sunt din ce în ce mai interesați să afle lucruri noi? Citesc și vorbesc mai coerent? Sunt mai atenți și mai concentrați?

Sunt două programe care urmează etapele și ideile de lucru din cele două suporturi-curs pe care le-am scris pentru atelierele și conferințele cu părinți și profesori. O ilustrație practică a ceea ce ar trebui să însemne formarea copiilor intre 3 și 12 ani, cu speranța că pot inspira, documentându-l, pe toți cei interesați de educație.

Mi-e ridicolă tare atitudinea asta psihologizantă, zen sau detașată față de ce se întâmplă acum în țară! Am primit zeci de invitații la tăcere ”profesională”- mai mult sau mai puțin politicoase - de la tot felul de oameni buni blocați la răspântia de neîmpăcat între practicile vieții proprii și presupusele lor acțiuni de cetățeni.

Sigur că la nivel terapeutic, unu la unu, personaje ca nea dragnea sau tanti ministru au nevoie de îmbrățișări, de vindecări ale proverbialului copil rănit din fiecare.

Sigur că la nivel politic, în toate celalalte partide sunt încă mulți oameni ca ei și că nu de mâine o să curgă lapte și miere pe zecile de autostrăzi ale țării.

Sigur că la nivel pragmatic, vă protejați mai bine salariile și familia de autoritățile cu ceafa lată ale urbei.

Sigur că la nivel spiritual nu are rost să mă tulbur de maya minții mele rumegătoare în gol și nici să mă las furată de murdara vibrație a furiei și a judecății.

Nici măcar la nivel estetic nu dă bine să mă dau aici în spectacol, când mai bine postez imagini frumoase din vacanță și din liniștea mea mai mult sau mai puțin autentică.

Știu numai că din eleganță, jenă, teamă, blazare, detașare, supraraționalizare, supraempatizare, cel puțin o sută de oameni deștepți, capabili și competenți, pe care îi cunosc, nu se mai implică deja, au renunțat, s-au retras, într-o țară totuși extrem de tânără și făcă exercițiu democratic.

Prea puțină rezistență psihică și putere de acțiune în fața dezamăgirilor politice. Lucru pe care mizează de 30 de ani ăia cu adevărat tonici, plini de viață, de tupeu, de mârlănie, dar, nah, de acțiune.

Asta e boala noastră. Renunțăm înainte de a începe lucrurile, dar măcar filozofăm elaborat pe marginea inerției noastre existențiale.

Eu cred că lehamitea inteligentă sau discreția elegantă dau bine într-un stat cu sute de ani de sedimentare instituțională, unde lucrurile mai merg și de la sine sau se reglează în buclă. Acum ele numai adaugă la inerția minciunilor și a sărăciei. E mare nevoie de noi toți. Că o să ne întrebe copiii de ce măcar nu am spus ce gândim, la timp.