Rețeta oricărui program pentru copii: școală, atelier, club, tabără, educație parentală, meditație etc:

1. Structură, rutină și previzibil.
   În interiorul rutinei, suficientă diversitate, noutate, surpriză.
2. În interiorul diversității, conectare și iubire. Sentimentul că fiecare are un rol, e relevant, că fără el nu se poate.
3. În interiorul relevanței și al rolului în grup, sentimentul de creștere, de evoluție. Sentimentul că se îndreaptă către ceva, că se împlinește în drumul de la A la B.
4. În interiorul stării de evoluție, sentimentul de contribuție. Bucuria de a da celuilalt din cine ești tu deja.

De ce copiii noștri merg, mulți dintre ei, fără chef la școală sau trebuie împinși de la spate?

Pentru că nu știm să hrănim, în spatele fiecărui program, cele 6 mari nevoi umane: certitudinea, diversitatea, relevanța personală, concetarea, creșterea și contribuția.

Ca să învețe, copiii au nevoie:
1. să anticipeze ce urmeză;
2. să se mire, să fie surprinși;
3. să fie văzuți și apreciați; să simtă că există cel puțin un adult către care au făcut transfer emoțional de atașament și încredere (în afară de cei de acasă);
4. să simtă că au un rol distinct in grupul lor, 
5. să își poată vizualiza, desena și descrie evoluția;
6. să facă lucruri pentru ceilalți.

Pentru orice designer de programe educaționale, directori de școli, părinți sau profesori, astea 6 mari pietre de hotar susțin succesul. Restul este imaginație. Cum creăm contextele care să satisfacă sistematic aceste nevoi ține de conștiința fiecărui adult. Și de cât de bine și le-a satisfăcut el însuși, întâi.

Pentru toți părinții sau dascălii care cred că au copii cu probleme: totul se reduce la aceste "vitamine" ale sufletului. Hai să căutăm acolo rezolvarea, nu în ce face sau nu face copilul, în cât ascultă sau nu. Nu în disciplinare, nu în responsabilizare forțată, nu în șantaje emoționale.

Copiii sunt mai mult în lumea spiritului. Citesc mai bine energia locurilor și a oamenilor decât își citesc tema.

Noi suntem mai mult în lumea formei. Ne chinuim să reparăm lucrurile, să plutim la suprafață făcând, făcând, făcând.

Ei mai mult sunt, sunt, sunt.

De multe ori educația ajunge să fie un fel de deturnare a ființei lor, o confiscare a curgerii vieții în favoarea fragmentării și a separării.

Toate "problemele" care apar în educație sunt din clash-ul ăsta teribil între spirit și formă, între a fi și a face.

Un copil devine greu de gestionat nu pentru că are el probleme inerente, proprii și distincte de mine. Ci pentru că eu am trecut prea de tot și razna în țara lui " ce am de făcut, cum să acționez, cum să planific, cum să intervin, cum să organizez". Am uitat să țin un picior peste graniță, în țara lui "sunt, simt acum, respir, transmit în fiecare moment o frecvență despre cine sunt energetic, dincolo de cuvinte".

Cred că primul lucru de la care poți construi o bună relație/educație pentru copilul tău este să înveți să ieși la timp din starea simbiotică în care te afli cu el în primii 1-2 ani de viață.

De la un punct încolo, copilul tău pleacă prin casă, explorează, trântește, rupe, modifică, transformă spațiul. E primul lui zbor din cuib.

Din momentul acela nu-ți mai aparține. Nu mai stai grămadă peste el, nu îl lași să simtă că îi urmărești fiecare pas, fiecare cuvânt, fiecare pipi, fiecare caca, fiecare îmbucătură, fiecare împiedicătură, fiecare respirație.

Îl lași să se simtă pe sine, să i se întâmple lucruri, să curgă spre el viața, fără să filtrezi mai întâi tu totul.

Stai în umbră, în spate, dă-i dreptul să conștientizeze EL ce i se întâmplă și de ce. Amestecă-te abia după ce ești sigur că simți cât este el de distinct, de separat de tine. Nu îi continua fiecare propoziție, nu îi supraraționaliza fiecare emoție, nu îi digera fiecare trăire, nu îi oferi soluții înainte de a-și fi formulat o nevoie clară.

Când te faci atât de necesar în ochii lui, îl faci să simtă că nici el nu își este sieși suficient. Încet-încet, ajunge să creadă că este responsabil de cât de fericit te face pe tine, ca adult.

Când te identifici atât de mult cu rolul de mamă/tată și îți extragi sensul vieții numai din relația cu copilul, când majoritatea stărilor personale de împlinire vin de la ce face și spune el - deja ai eșuat ca părinte.

Pentru că va ajunge și el să învețe starea asta de atașament, de dependență de abilitatea celuilalt de a-l face fericit. Și își va trăi copilăria renunțând la sistemul propriu de ghidare în favoarea celui extern, exercitat de mama și de tata, și, mai târziu, de oricine altcineva.

Văd atât de mulți copii blocați în energia simbiotică a primilor ani de viață, pentru că mama și tata nu au știut să renunțe la atașamentele proprii. Atât de mulți copii care nu își știu limitele, nu își simt vocea, nu știu ce să facă cu mâinile lor, cu corpul lor, cu deciziile lor, cu supărările sau neliniștile lor. Și mai toți vin din familii ultra-grijulii și bine intenționate.

Nu e mare lucru de făcut: doar dați-vă la o parte și lăsați să curgă viața spre ei, fără să vă puneți la mijloc! Ajutorul cel bun se dă din umbră, fără să ne punem noi în lumina pe care trebuie el s-o descopere, s-o vadă și s-o simtă.

Lumina de la care se va încărca toată viața nu suntem noi. Dacă nu învață lucrul ăsta destul de devreme, mai târziu e prea târziu.

Nu suntem, ca părinți, nici mai necesari, nici mai importanți decât întâlnirile copiilor cu ei înșiși. Chiar dacă ele presupun, de multe ori, și puțină durere. E dreptul lor s-o simtă.