Copiii indeciși. Copiii cu frici. Copiii fără voce. Copiii agigați. Copiii neatenți. Dezangajați. Plângăcioși. Agresivi. Retrași. Supărăcioși. Neprietenoși. Intoleranți. Neascultători. Opozitioniști. Încăpățănați. Obraznici etc.

De la un punct încolo al lipsei noastre de trezire, aplicăm copiilor etichete.

Eticheta este coaja traumei. Ambalajul care o face invizibilă. E perspectiva pe care o alegem din exterior noi, adulții, ca să nu fim nevoiți să ne asumăm vinovății greu de dus.

Oricare din cuvintele de mai sus descrie un mecanism de adaptare la durere, la rană.

Copilul judecat, criticat, rușinat, etichetat, copilul-obiect al dezamăgirii mele de adult sau copilul supra-protejat nu are încotro: ca să supravietuiască, își lasă în urmă sinele rănit și pleacă mai departe identificându-se cu mecanismul lui de adaptare la suferință.

Devine dificil, prea timid, prea atașat, neatent sau agresiv ca să nu își simtă durerea. Durerea că nu este cu adevărat văzut, validat așa cum este. Durerea de a trebui întâi să se dovedească pe sine în fața altuia.

Copilul tău nu este problema lui. Nu îi asocia identitatea cu ce produce mintea lui, cu felul în care se poartă. El este dincolo de cum navighează el în lume, dincolo de mecanismele care îi fac durerea mai suportabilă.

Străduiește-te numai să îl vezi că este puternic, capabil, curajos, atent și valoros. Atenția ta de adult va face minuni: prinde-l de câte ori e bun! Nu rău.

Ce vezi tu la el ca fiind încă nepotrivit este semnul suferinței lui interioare, semnul scindării declanșate de tine, adultul încă adormit și nevindecat.

Cum e el cu adevărat - bun, puternic și curajos - e încă acolo, înăuntru. Acoperit de etichete.

De etichete lipite cu lipici de îndoieli și frici.

Cred că avem cel mai performant sistem educațional. Performant în a induce, de la cele mai mici vârste, frica de a fi judecat. Frica de a nu fi suficient sieși.

Avem ignoranța sau naivitatea sistematic neinformată să credem că, de pildă, concursurile școlare la care îi înscriem între 6 și 12 ani îi vor face pe copii mai competitivi, mai capabili să acceseze esențele tari ale ambiției și ale nevoii de reușită.

Nu poți învăța să fii competitiv până ce nu ai integrat, în mediu sigur și protector, lecția eșecului, a erorii, a căderilor. Nu poți trimite copiii la concursuri individuale cu miză academică în perioada în care toți psihologii ne spun că creierul este plin de setea de conectare la celălalt, de validare, de autocunoaștere, dar și de cele mai puternice predispoziții în a achiziționa, pentru tot restul vieții, complexe mari de inferioritate/superioritate.

Nu te duci la niciun concurs academic, de dovedire publică a productivității creierului, dacă nu ești echipat psihologic cu deja formate convingeri că ești și rămâi tu însuți orice s-ar întâmpla.

Iar asta se construiește în anii școlii primare, când, fără să îi punem în concurență, comparație, contrast, îi lăsăm să greșească de câte ori au nevoie. Bineînțeles, dacă noi înșine suntem adulți sănătoși la cap și la suflet. Vindecați de propriile complexe de inferioritate.

De-abia de aici încolo poți fi competitiv: după ce ți-ai pus pe dinăuntru textura asta a încrederii în sine: adică puterea de a te zbate pentru un rezultat după ce ești sigur că rămâi la fel de demn de iubire și după ce ai căzut.

Studiile arată că numai 1 din 10 români are încredere în celălalt. Că stăm foarte prost la integrarea ideii de bine colectiv, de poziționare în comunitate. Că nu reușim să construim și ne lăsăm furați de ani încoace pentru că nu avem încrederea de a gândi pentru binele celuilalt.

Cultura școlară, în primii 10-12 ani de viață ai copilului - atunci când se imprimă toate programele, mai ales subconștiente și inconștiente - e dominată de comparații, ierarhii, judecăți, premieri, selecții pe sub masă de copii și încadrări la clasă, pedepse, rușinări, aroganțe profesorale, mândrii de portofoliu, premieri salariale în funcție de scoruri artificiale. Foarte puțină creștere intelectuală în contexte sigure, previzibile, sănătoase, bazate pe colaborare.

Nimic nu poate fi deconstruit mai greu în terapie decât teama de a fi judecat și sentimentul că nu ești niciodată suficient, că viața e o cursă în care tot te dovedești pe tine, ca să nu cazi sub linia aia de examen sau concurs.

Concursurile școlare academice individuale ar trebui interzise până la clasa a VI-a. Asta nu înseamnă că în clasă nu forjez cunoașterea, nu formez competențe. Numai nu le pun încă în comparație. Nu până ce sufletul copilului nu a integrat lecții fundamentale despre sine.

E ca diversificarea la bebeluși. Nu-i dai sarmale până la 6 luni, nici mult după. Are sigur timp stomacul să digere și asta după ce a primit treptat și în siguranță, ce are nevoie la timpul potrivit. Ba chiar mai mult, își va alege singur ce poate și ce știe că duce.

Aveți un copil care tocmai a intrat la un liceu de elită? V-ați bucurat de media lui bună și ați spus-o cu mândrie tuturor?

Iată ce îi așteaptă. (pe majoritatea, că sunt și excepții sau cazuri de ”random excellence” cum le spune T. Wagner.)

- o trupă de 15-17 profesori care se mândresc cu titulatura lor la liceu ”de elită”. Din această pricină, mulți predau mult, ermetic, de regulă cu spatele la copii. Dau teste din ce nu au lucrat la clasă, ca să își câștige renumele de profesori exigenți și serioși, care oferă, cu zel și entuziasm, multe note de 3 și 4. De aceea, vă veți pune repede pe treabă: încă din primele două luni de clasa a IX-a o să începeți să căutați 2-3 meditatori buni. Vă veți minți că faceți asta ca să susțineți excelența unei astfel de clase unde ați intrat cu greu. De fapt, veți susține cu banii personali lipsa de pregătire pedagogică și responsabilitate a celui de la catedră. Vă veți prinde târziu de asta, pentru că cel puțin jumătate de an veți fi încă euforici și mândri de nota de la Capacitate.

- alți câțiva profesori care întârzie mereu la oră, și care, spre relaxarea tuturor, își mai iau și 20 de minute să strige catalogul. Ăștia dau note pe proiecte gen copy-paste din online, note pe ochi frumoși sau din burtă. De ei o să vă placă pentru că ridică media puiului fără să știe nimeni ce și cum.

- unul sau doi realmente țăcăniți, cu probleme diagnosticabile dar nerecunoscute de școală decât, eventual, prin ridicări de umeri de tipul ”și pe cine altcineva să punem, că nu avem?!”. Despre ăștia o să bârfiți acasă și o să vă amuzați fără să înțelegeți tragismul situației pentru că sunteți încă preocupați să vă mândriți.

- unul sau doi care cred sincer că materia lor este cea mai importantă din lume și care o să îl chinuie pe ăsta micu` rău de tot, cu toceală de 3 săptămâni și nopți nedormite pentru un amărât de 5. Veți înghiți cu curaj pentru că vă veți spune că, deh, așa e la un liceu bun - greu!

Partea proastă e că vor fi 6-7 ore pe zi petrecute de copilul tău cu oameni plictisiți, funcționărești în atitudine, fie detașați complet de ce spun sau scriu pe tablă, fie atât de pătrunși, că nimeni nu-i înțelege. Veți băga bani în copil încă 4 ani, neștiind exact de ce și pentru ce. Dar, spre alinarea dvs., veți avea ocazia să spuneți prietenilor și rudelor numele liceului, cu mândrie, încă 4 ani de acum încolo.

Partea bună e că veți da și de maxim 1-2 profesori buni sau bunicei, deschiși la suflet și interesați de copii. 
Cea mai reală formă de rezistență și supraviețuire, însă, o vor crea tot copiii, colegii ăștia buni care vor înțelege după numai 2 săptămâni despre ce e vorba și vor căuta să își trăiască bucuria de viață între ei, în pauze, în afara liceului.

A, și vă rog să nu comentați despre excepțiile care sunteți. Știu că există. Dar nu ele creează viitorul acestei țări. Îl creează adormirea asta majoritară și îl perpetuează mândria noastră penibilă în jurul notelor, fără să ne uităm pentru ce anume competență de viață a fost ea acordată.

Cel mai de neînchipuit lucru care se întâmplă când educăm, e că ne uităm atât de mult către ce trebuie să învețe copilul în raport cu ceilalți, și foarte puțin către cum învață fiecare să se raporteze la sine. Când, unde și cum ne învățăm copiii să-și vorbească sieși, să își asculte inima, să își calibreze energia, să își adune puterile - ar trebui să ne preocupe ca o disciplină școlară în sine.

Mai ales că ...

mare parte din creșterea lor se întâmplă sub ochiul judecății, al criticii, al concurenței cu celălalt. Judecata și critica ofilesc spiritul. 
Motivul pentru care avem tineri atât de fragili, neimplicați și indeciși e că i-am învățat de mici să uite de ei înșiși și să se lase ghidați de vocea nevrozelor noastre. Cea mai mare boală a omenirii la momentul ăsta e creată incă din sânul familiillor și școli. Ea se cheamă "nu îmi sunt niciodată îndeajuns".