Ascultarea de părinți e, la copii, direct proporțională cu dispozițiile de joacă ale adultului. 
Un copil e cu atât mai matur, mai serios și mai echilibrat cu cât părinții lui știu să fie mai jucăuși, mai surprinzători și mai creativi.

Copiii cuminți au părinți nebunatici.

Cei care vă jucați pur și simplu cu copiii, fără agendă, fără nu știu ce scop educativ; cei care râdeți din inimă alături de ei, care sunteți amuzanți din vocație, cei cu sufletul ușor și mintea capabilă să vadă dragoni pe stradă in loc de mașini, aripi de păsăroi invizibil în loc de frunze căzătoare, carapace de țestoasă în loc de cutia de pantofi; cei care vorbiți seara cu elefanții roz de pe pereți și cu monștri blegoși de sub bat - voi, tocmai voi o să aveți copii conectați, gata să asculte.

Faceți o socoteală seara la culcare: cât limbaj administrativ ați plouat peste capul copilului: "du-te, pune, fă, îmbracă-te, strânge, spală-te, culcă-te, grăbește-te" și cât la sută ați trimis cuvinte din raze, din stropi, din inimă, din cer, din duhul jocului.

Părinții "neserioși" au copii care acceptă reguli serioase cu ușurință. Pentru că își văd părinții angajați cu adevărat în bucuria vieții, sunt gata să ia la pachet cu ea și limitele. Cine face din reguli un scop în sine, pierde în fața copilului. Pentru că el știe deja despre ce e viața. Și știe și cât de trist e un adult care a uitat.

Cercetările arată că:
- academismul devreme omoară dispozițiile intelectuale. Copiii care-s forțați să citească, socotească devreme și complicat arată bine când sunt mici - par deștepți și "lucrați" DAR, urmăriți și testați în timp, la 10 și 15 ani, nu mai sunt diferiți de cei care au început mai târziu. Se estompează decalajele.

- cei forțați și împinși nenatural întru cunoaștere abstractă nu își mai păstrează vii dispozițiile intelectuale: curiozitatea, angajamentul de durată pe sarcina de lucru, persistența în căutarea unui răspuns, dorința de învățare pentru tot restul vieții.

În anii preșcolari și clasele I-IV se pun DEFINITIV bazele acestor dispoziții și atitudini față de învățare. Dacă ne concentrăm pe băgat pe gât materie, se înfundă ramificațiile fine ale gândirii; rămân câteva canale principale ale raționamentelor de bază, fără intuiții, creativitate și nervul descoperirii sau al învățării de plăcere.

profesori care dictează lecțiile în caiete cuvânt cu cuvânt din carte;

- ore care nu se țin; profii nu vin;
- ore la care profii vin cu 20 de minute întârziere și care își petrec încă alte 10 strigând catalogul;
- note obținute din așa-zis referate, care-s, de fapt, rezumate după lecțiile de manual;
- ore la care proful vine și cere copiilor să facă exerciții din manual, fără niciun feed-back, în timp ce el își face o treabă personală la catedră; 
- ore în care profa vorbește singură, recită lecția de două ori pentru că încă nu s-a sunat;
- ore de informatică, în care nu se deschid calculatoarele, pentru că e loc de scris în caiete;
- ore lungi, teoretice, fără dialog, cu multe capete în adormire, pe bancă;
- suflete îngrijorate că timpul trece încet la școală, iar după-amiezile vin cu meditații multe, când începe, de fapt, treaba cu adevărat;
- manuale din 2004, inclusiv la TIC sau Informatică; unele care dau definiția imprimantei și a hârtiei de imprimantă, printre altele - ca și cum vorbim de o lume extraterestră;
- profesori neconectați, cu priviri fixe, peste capetele elevilor, care par, în sfârșit, vii când formulează câte o amenințare;
- copii obosiți, cărora li se predă încet, picătură cu picătură cum să omori timp, cum să trăiești viața de formă, cum să te faci că ești în treabă.
- oameni care vin la clasă fără nicio teamă că își pierd slujba, indiferent cât de mare e timpul petrecut făcând NIMIC.

La tv se vorbește despre manuale, despre fața lui Pop, despre auxiliare, despre limba lui Pop, despre programe, despre cât de caraghios e Pop.

Aa, da, și există în România și câțiva profesori minunați, și câteva proiecte extraordinare la firul ierbii, și câțiva oameni dedicați. Numai că marea de suflete care canalizează viitorul acestei țări face ce am scris mai sus - culmea, la școli și licee de top.

Dar nu-i nimic, că noi avem de vorbit tot despre Pop :(

 

Un fenoment interesant pe care l-am remarcat la atelierele de evaluare a preșcolarului este unul tocmai confirmat acum științific, de ipotezele deja verificate ale unui cercetător avansat - Dr. Ron Taffel.

 

Despre ce  e vorba? Nu cred că există vreun profesor pe lumea asta care să nu fi remarcat nivelul mult ridicat de anxietate al generațiilor actuale: copii agitați, reactivi, impulsivi, incapabili de autoreglare a emoțiilor în .fața frustrărilor obișnuite, agresivi, hiperactivi, neconcentrați, fără reziliență și răbdare. Mi s-a părut mereu că în fiecare copil al lumii moderne locuiesc două identități distincte: una este copilul propriu-zis, cu vârsta, nevoile lui emoționale și cognitive în creștre: copilul care se bucură de jocuri simple, de surprize banale, de atenția mea sau validările pas-cu-pas.

 

Celălalt e copilul emancipat - cel care e bombardat de știri, tehnologie, trenduri cool, informații complexe, realități din partea cealaltă a globului. Copilul acesta știe și înțelege multe, vrea să crească repede, e iute în gândire, nerăbdător să avanseze, să copieze moda, să intre în ritmul actualității. Distanța între vârsta cronologică și vârsta sincronă contemporană pe care o trăim cu toții în beat-urile muzicii de la radio sau în trepidațiile catastrofice ale ultimelor știri produce în copilul de astăzi o scindare vizibilă. Una pe care o simțim acasă și în clase, în felul lor ușor nevrotic și aparent obraznic.

 

 Soluția? Actul pedagogic trebuie să învețe să urmărească strâns cele mai importante descoperiri despre creierul uman și să aplice în clasă o permanentă reechilibrare a celor două vârste, cu două nevoi distincte, uneori concurente.  Realitatea asta nu mai poate fi schimbată. Lumea este așa cum este. Nivelul de anxietate, da, poate fi micşorat, doar dacă reușim să înțelegem ce se petrece exact cu cele două voci existente aproape în fiecare dintre copiii noștri: una surprinzător de matură și sofisticată și, cealaltă, simplă, inocentă și dornică de recunoștere și acceptare.  Așa că educația prin blam, atenționări și pedepse e inutilă. Ea accentuează prăpastia între cele două identități și ne aruncă, pe noi, adulții, în țara orbilor, incapabili să vedem că ce se petrece cu copiii noștri nu ține de voința lor, ci de instruirea noastră.