“Este fundamental în grădinițe – atunci când un copil pare mai retras sau mai timid sau nu știe să se angajeze cu aceeași spontaneitate cu care o fac alții -, ca educatorul să inițieze jocuri de rol care îl pun pe acesta în situații de a fi, de exemplu, vânzătorul la magazin. Îi face copilului tarabă, el trebuie să spună mereu aceeași replică – ce doriți, ce poftiți, poftiți restul! – și cu educatoarea alături. Sau să fie pilotul unei nave spațiale cu care decolăm cu toții sau copilotul meu sau al altui copil sau să fie în situația de a face comisioane în clasă.

Asta o spun cu foarte mare siguranță, pentru că am văzut copii introvertiți care au reușit dirijat să își construiască relații de colaborare.

Și asta vizavi de unele grădinițe care își pun pe firmă o anumită filosofie și care lasă copiii în ritmul lor, cu convingerea că fiecare înflorește în ritmul lui, fără un anumit nivel de intervenționism din partea educatoarei. Nu sunt deloc de acord cu asta.

Tocmai în intervalul 0-6 ani profităm de neuroplasticitatea creierului. Acolo unde copilul tinde să devină singuratic sau mai izolat, îl aduc în prim-plan, îl aduc în colectivitate, să interacționeze cu ceilalți copii, întâi pe structuri date.

Dacă până la 5 ani relațiile pe orizontală sunt destul de schematice, cu frustrare mare, se poate interveni și este crucial să intervenim, ca cel mic să relativizeze imaginea lui. Asta nu se câștigă numai în joc, se câștigă la grădiniță și în activitățile frontale, în care ei se lasă dirijați de ce spune educatoarea.

Fiecare generație are o poveste-vector, un fel de motiv, dat de alții pentru, care viața ar trebui să meargă înainte sau să capete un sens. 

Stră-străbunicii noștri vorbeau de pământ, de o palmă de pământ și propria ogradă - ca visul suprem care te eliberează și te hrănește.
Bunicii noștri vorbeau părinților lor de școală - să învețe carte, ca să nu rămână la coada vacii, să meargă la oraș și să trăiasca departe de noroi.
Părinții noștri ne-au vorbit despre cum să dăm din coate, să ne realizăm, să învățăm bine, să găsim o slujbă mai bună decât a vecinului, să ne cumpărăm o casă, o mașină, gresie nouă în baie din când în când, vacanțe peste hotare.

Toate poveștile erau despre ce să facem, ce să izbutim cu fapta, cu acțiunea, cu mintea, cu coatele, cu palmele, cu obiectele din jurul nostru.

Copiilor voștri de astăzi ce le spuneți? Care e povestea-vector? De ce trăiesc?

 

Un băiețel de vreo 4 ani trimite către o fetiță de 6, fire mari de spiderman, cu mâinile în atitudine de atac și sprâncene încruntate. Fetița le primește răzând, el țopăie amenințător și ridicol în jurul ei, amândoi inocenți și frumoși în stereotipia jocului cu supereroi.

Bunicul fetiței, urmărind scena, intervine cu supărare: " Nu crezi că pentru fetițe jocul ăsta e cam dur?"

Băiatul se duce înțelegător, copila rămâne cu imaginarele, dar deosebit de lipicioasele pânze între degete și cu grimasa nedumerită a jocului neterminat.

M-a urmărit scena, până când mintea mea a cules din stomac înțelesul ei, cu tot cu fiere.

Sensul ei vine de mii de ani și ține de cum ne înrobim copiii în prejudecăți sexiste.

Fetele, în general, sunt învățate de sute de generații încoace să își suprime latura agresivă. Să fie drăguțe, rezonabile, blânde, elegante. Băieții - să nu plângă, să nu simtă prea mult.

Femeile și-au înghițit dreptul la furie, la cuvânt perpendicular. N-au avut mereu voie să atace direct. De aceea, puterea lor s-a refugiat, probabil în forme subtile de manipulare. Le văd pe terenul de joacă, cel mai adesea, la fetițe - condiționări șoptite, șantaje discrete, amenințări cu pierderea pe viață a prieteniei, invidii teritoriale în colțul ochiului.

Bărbații și-au înghițit lacrimile. N-au voie să fie slabi. Agresivi, da. De aceea, puterea lor s-a refugiat în deconectare, în refuzul de a simți până la capăt. Văd stingeri de conflicte în pumni, fără cuvinte. Ștergeri pe ascuns de lacrimi și murmurat neștiut în barbă, ochi de oțel și priviri evitante.

Nu toți, desigur….

Nu vă speriați, oficial suntem bine și o să fim, in continuare, cu toții. Nu însă fiecare cu sine, cu totul. De aici, lupte de putere, suferințe, agresivitate în școli, în instituții și în cupluri.

Lăsați și fetele, și băieții să se joace cu mașini și păpuși deopotrivă, să fie eroi, și zâne împreună! Lăsați fetele să își exprime furia, agresivitatea, cuvintele-bolovani! Lăsați băieții să plângă, nu-i sh-sh-iți, nu le uscați trăirile din ochi și de pe obraji!

Toate emoțiile - inclusiv cele neplăcute, incomode și furtunoase trebuie integrate. Adică de marinat în ele cu răbdare, până ce fiecare își învață drumul personal către ieșire. Nu există băieți și fete aici, în lume, doar oameni mai sănătoși și compleți.

Există ceva mai presus - cu mult, mult mai "presus" - în cresterea unui copil decât tot ce facem, spunem sau suntem pentru el.

Este acea capacitate de a-l ține în brațe în inima ta mereu, fără nicio judecată, într-un miez neatins, dincolo de rutina zilnică, de apăsări, dezamăgiri, descumpăniri.

Natura umană e învățată să se fragmenteze, să se înstrăineze, să se deconecteze de la celălalt.

Este un exercițiu vital să îți imaginezi - măcar 10 minute pe zi - lumina care pornește din inima ta către el, să te conectezi conștient la el ca de la un suflet la altul. Altfel, viața e facută zi de zi din sute de momente de înstrăinare și tratare a celuilalt ca separat de tine. Multe temeri, griji administrative, reproșuri aparent justificate tulbură energia asta a ținerii în brațe, a ținerii în inimă.

Copiii se simt în întuneric, tensiune, nesiguri când - inconștient - nu mai au acces la energia iubirii tale necondiționate. Pe care o simt numai când tu ești conștient de ea.

Prea multe planuri, calcule, griji și agende de lucru nu înseamnă iubire pentru copil. Înseamnă doar responsabilitate. Iubirea e altceva: e puterea de a ține conștient în inimă vibrația celuilalt. Cu mult optimism și încredere că universul ăsta conspiră să ne fie bine, nu să învățăm să ne ferim de viață.